13 decembrie, 2007

Fotografie fără fotograf

Aşa... zilele astea am realizat o chestie, în timp ce stăteam la coadă la cantină... şi anume, faptul că sunt înconjurată de oameni care vorbesc foarte des (şi mult) despre fotografie. Aproape oriunde mă duc, cineva pe lângă mine zice de setări, de modele de aparate foto, de obiective şi câte şi mai câte! Să fie oare din cauza lui Radu (care e obsedat, da!), sau pur şi simplu e la modă să fii fotograf?

Ţin minte că acum 4 ani când am fost la mare cu (pe-atunci proaspăt) masuculul din dotare şi el era mândrul posesor al unui aparat Pentax pe film noi eram cam singurii care ne "rupeam în figuri" cu făcut poze. Am facut atunci 7 filme de poze în 8 zile de stat la mare.... Şi le şi developam "în timp real", la un nene simpatic de lângă hotel, care l-a ajutat pe Radu să-şi cureţe un obiectiv. Pe când acuma... oricine poate să apese un butonaş ştie să facă poze. Digital! Şi tot mai mulţi au deja aparate semi-profi.

Iar eu? Eu am căpătat o întreagă colecţie de termeni şi noţiuni teoretice, deşi foarte rar pun mâna pe câte un aparat şi mai apăs şi eu pe declanşator. Din acest adevărat glosar voi cita acum termenii care-mi vin în minte. Pentru cine are nevoie de "buzz-words" din domeniul foto. N-o să vă spun în ce măsură înţeleg termenii, ăsta va rămâne secretul meu :)

TTL, obiectiv, body, kit, SLR, 80 - 200 cu 2.8, monopod, trepied, nikor, sigma, DOF, timp de expunere, noise, superangular, fisheye, teleobiectiv, flash, zoom, megapixeli, diafragmă, shutter speed, încadrare, regula treimilor, focală fixă, ISO, macro, tuburi de extensie, autofocus, puncte de focalizare, white balance...

Etc, etc, etc. Luaţi în considerare faptul că-s obosită şi România - Franţa joacă sferturi de finale la handbal feminin. Suntem în tura doi de prelungiri şi e naşpa!

Şi ca să revin la temă, am spus ce-am avut de spus şi vă las cu o poză - facută de mine!

10 decembrie, 2007

Propriul meu episod gen Bridget Jones

Trecând peste faptul că atunci când i-am spus lui Bogdan că am trăit un episod parcă rupt din romanul cu Bridget Jones prima lui reacţie a fost "adică te-ai îmbătat muci?" (zău aşa, ce au reţinut bărbaţii despre Bridget Jones... şi mai ales... despre mine!?), chiar am avut parte de o asemenea experienţă. Adică de un moment în care parcă toate planetele s-au aliniat special pentru a mă pune pe mine într-o încurcătură cum mai rar se întâmplă unei persoane cu picioarele pe pământ!

Bine, eu sunt o ameţită de felul meu, cine mă cunoaşte ceva mai bine poate confirma că dacă un obiect stă în picioare pe lânga mine probabilitatea de a fi doborât este foarte apropiată de 100%. Dar nici ca sâmbătă nu mi-am mai facut-o de mult... Stăteam eu acasă şi învăţam pentru examenul de duminică, cu jumate de minte zburând la petrecerea cu firma ce urma să fie în aceeaşi seară. Masculul din dotare era plecat la muncă şi la cumpăraturi. Şi cum nu aveam timp nici de mâncat în oraş nici de gătit, ce ne gândim noi: hai să comandăm pizza.

În imensa-mi inteligenţă dau telefon şi fac comanda şi domnişoara de la telefon îmi spune că în 45 de minute e gata... Sun eu masculul din dotare, mă enervez că încă nu e în drum spre casă şi, în semn de protest, mă duc să mă spăl pe cap. Ideea era că 1. oricum nu stau 40 de minute la baie că am de învăţat, n-am timp, 2. până atunci oricum se întoarce şi masculul mai sus pomenit acasă şi 3. dacă nu mă spăl ACUM pe cap nu mi se mai usucă părul la timp pentru petrecere.

Ei bine, alinierea planetelor a făcut ca următoarele evenimente să se succeadă într-un interval de 2 minute, după ce eram în baie de vreo 15-20 minute: am rămas fără apă caldă! Dar de tot... eram super nervoasă şi înjuram în gând. Am oprit apa de tot să cuget la ce să mă fac. Tocmai mă obişnuiam cu ideea de a rămâne 5 minute în aşteptare, aşa clătită pe jumătate şi udă cum eram. Dacă n-aţi ghicit încă, exact ăsta a fost momentul în care mi-a dat apel tipul de la pizza (că noi n-avem sonerie).

Disperare maximă! A trebuit să-l sun, să mă scuz, să-l rog să stea 2 minute. Să mă şterg cât de cât, să-mi pun un prosop (sexy!) pe cap şi aşa să ies până la poartă. I-am dat banii încercând să ignor faptul că îl cam pufneşte râsul... şi exact cum era de aşteptat tipul era şi drăguţ! Of! Oricum sunt ocupată...

Şi uite aşa am ajuns în final în mijlocul camerei, pe jumătate udă, pe jumătate săpunită şi cu pizza în mână şi nu ştiam dacă să râd sau să plâng... Parafrazând un film - "I am Bridget Jones!"

27 noiembrie, 2007

Fast Forward

Cam aşa a fost pentru mine weekendul care tocmai ce s-a terminat glorios. Am fost la Sibiu, foarte pe fugă. Am ieşit cu nişte oameni foarte străini. Am fost eu însămi un străin pentru nişte oameni foarte puţin străini.

Pe drum spre Bucureşti am vizionat două (două, da!) filme cu Steven Segal. Dintre ele, unul filmat în România. Chiar în Poli, în rectorat, unde îşi are sediul operaţiunea militară secretă Majestic. Dar să nu vă spun prea multe, poate sunteţi curioşi. Ca o paranteză, filmul e foarte foarte prost. Pentru curioşi, se numeşte Attack Force. Aşaaa, şi după "regalul" de Steven Segal a urmat încă un film monumental de prost, de data asta cu zombie. Cu zombie într-un avion, în timpul unor turbulenţe! Ăsta se numeşte Plane Dead. Mă gândesc la un singur lucru - oare erau si copii în autobuz? Mie sigur mi s-a tăiat pofta de mâncare... deşi dacă aş fi fost într-un alt cadru probabil filmul ar fi fost chiar distractiv.

În fine, altă chestie vroiam să notez aici. Citeam azi în autobuz o revistuţa. Şi în revistuţă - Reader's Digest pe numele ei - un articol despre capturarea unui cap al Mafiei italiene. Toate bune şi frumoase. Interesant articolul aşa. Doar o frază m-a cam pus pe gânduri: "poliţistul în civil [...] a reuşit să reţină şi numărul de înregistrare a celei de-a doua maşini". Parcă îmi miroase a traducere de la "registration number" sau "registration plate". Dar, dragă persoană anonimă care a tradus articolul lui Christopher Matthews, "număr de înmatriculare" ce avea?

Atât. Doar că am văzut undeva pe net un articol scris de un cunoscut de-al meu... Mă rog, vorba vine scris... tradus e cuvântul de ordine. Măcar îşi cita sursa. Dar... chiar aşa, la noi tot ce scrie prin reviste e 80% traducere? Of! Lasă că-mi fac eu o revistă "glossy" (alt termen la modă, ca să nu spun "buzz-word") fără traduceri!

A, ia uitaţi ce "număr de înregistrare" interesant are maşina asta! :)

23 noiembrie, 2007

Distracţie de programator!

Ce poate fi mai frumos decât să ţi se ducă orele de muncă în "tranşe" de câte 2 minute, timp în care stai şi te uiţi la o aplicaţie cum porneşte? Să-mi mai spuneţi mie că nu e mişto să fii programator!

22 noiembrie, 2007

Seară romantică...

Expresia "ai grijă ce-ţi doreşti că s-ar putea să se îndeplinească" n-a fost niciodată mai adevărată decât ieri. Când am ajuns acasă dupa serviciu şi o bere cu nişte prieteni ne-am trezit că întreaga casă era scufundată în beznă. Deci, dorinţa mea de a petrece o seară romantică la lumina lumânărilor s-a îndeplinit cu vârf şi indesat. Acum ştiu unul din motivele pentru care (totuşi) nu mi-ar fi plăcut să trăiesc în Evul Mediu :)

Ţin să mulţumesc pe această cale oamenilor drăguţi care au rupt nuş-ce cabluri în timp ce demolau casa din capătul străzii! Mi-aţi deschis ochii şi în acelaşi timp mi-aţi îndeplinit un vis!

Oare ce doriţe ciudate mai am?

10 noiembrie, 2007

De ce nu mă uit eu la televizor

(printre altele) În seara asta a fost meci. Steaua - Universitatea Craiova. Pe Antena 1. Până aici nimic neobişnuit. Se termină meciul. Comentatorul spune: "vom reveni cu declaraţii din finalul meciului după o scurtă pauză". Bang! 5 minute de reclame. Se revine la transmisie... vorbeşte Lăcătuş maxim 1 minut - 3 întrebări de la o domnişoară (că mai nou aşa se poartă) şi trei răspunsuri în doi peri. Iar comentatorul: "pentru celelalte declaraţii urmăriţi ştirile noastre de mâine la ora cutare". Fâs!

Din cauza acestor şmecherii ieftine nu mă uit eu la televizor!

07 noiembrie, 2007

Staţionaţi pe partea dreaptă

La început a fost subtil. La metrou, pe treptele scărilor rulante, pe partea dreaptă erau desenate două urme de picior care "stau", iar pe partea stângă câte o urmă pe treaptă - adică "mers". Prea subtil pentru noi mesajul: pe partea dreaptă se staţionează pe scara rulantă, pe partea stângă merg cei grăbiţi ca să poată depăşi uşor "coloana". Mai nou au trecut la mesaje mai explicite, şi anume chiar "staţionaţi pe partea dreaptă", scris cu negru pe fond galben şi litere de-o şchioapă.

Rezultatul? Nul! La noi la metrou tot grămada se poartă. Nu c-aş fi eu foarte grăbită de felul meu (deh, ardelenii ăştia), dar numai de principiu mă enervez când văd că există "cineva" (în măsura în care entitatea Metrorex poate fi numită cineva) care vrea să aducă un strop de civilizaţie şi răspunsul e ignorarea totală a mesajului!

Şi de fapt asta mă pune pe gânduri şi mă îngrijorează cel mai tare... Măcar dacă s-ar fi trezit cineva să se plângă de noua "regulă". Să vină şi să spună: "nu, dom'le, eu vreau să blochez calea de trecere când urc pe scările rulante" sau "mi se pare că oricum sunt prea scurte scările alea, nu se justifică reglementarea" sau orice alt argument mai mult sau mai puţin valid. Dar, aşa... nimic! Asta chiar e dureros... Mă rog, nu sunt la curent cu lista de sugestii şi reclamaţii primită de Metrorex, dar întrebând în stânga şi-n dreapta asta e concluzia la care am ajuns. Pur şi simplu, în cel mai tipic stil românesc luăm la cunoştiinţă de o regulă şi o ignorăm în speranţa că va dispărea!

Nici nu am putere să discut de ce ăsta e cel mai aiurea lucru de pe pământ... Ţine de asumarea responsabilităţii unei opinii, de personalitate, coloană vertebrală şi multe altele. Lucruri care nouă ne lipsesc, pare-se. Şi asta e trist.

Dacă mai aveţi nevoie de "dovezi", uite o poză de prin metrou... nu e pe scările rulante, dar regula dopului de sticlă se aplică şi la scările "normale", la modul că o masă de oameni care urcă sau coboară blochează total celălalt sens de mers. Pur şi simplu. No worries. Vezi mai jos:

Şi ca să nu fiu acuzată de documentare insuficientă... uite cum e la "ei":

06 noiembrie, 2007

După apusul soarelui... aprinde Becu'!

Iată că de data asta noul număr al revistei "Becu' din Pivniţă" vine la ţanc. Nici nu mă plângeam eu bine că lucrez până în "toiul nopţii" că am şi găsit o nouă sursă de lumină :) Numărul ăsta vorbim zice-se despre omul contemporan. Cine este şi ce vrea el, care-i sunt aspiraţiile şi ce-l face fericit. Şi câte şi mai câte. Plus câteva alte articole despre... diverse.

Încă mai sunteţi aici? Repede, fuga la bec!

05 noiembrie, 2007

Lucrez până după apusul soarelui

În Bucureşti, soarele apune la ora 17:02. Eu lucrez până la 19:00. Deci lucrez până după apusul soarelui. Ce harnică sunt! :)

04 noiembrie, 2007

De la școală 2

Ce vroiam să spun în postul anterior e de fapt că nici la ASE nu am fost scutită de traducerile în dulcele stil românesc. Mai precis, la cursul pe care îl am acum, cuvântul preferat este "livrabil", folosit în stilul "Orice proiect produce un livrabil" sau "livrabilul oferit clientului este foarte frumos" sau ceva în genul ăsta. De unde am putea trage concluzia că livrabilul ăsta e un substantiv...

Ei bine, dexonline-ul zice că nu poate fi altceva decât un adjectiv! Și oricine încearcă să îl transforme în altceva nu reușește decât să zgârie creierii celor ca mine... adică ăștia cârcotașii și care se zvârcolesc pe jos de durere când aud câte o perlă de gen :)

Și dacă tot mi-am amintit, am mai văzut una, dar de data asta invers: din română în engleză. Cum eu citesc tot ce prind, inclusiv inscripțiile de pe pereți, mi-au căzut ochii la serviciu pe panoul cu instrucțiuni pentru cazuri de cutremur sau incendiu. Ei bine, zice acolo (printre altele) că trebuie să-ți menții calmul într-o situație de genul. Iar traducerea în engleză zice "keep your calm down".

Acuma eu știu două expresii în engleză legate de calm: "keep calm" și "calm down" - prima înseamnă să-ți menții calmul, iar a doua să te calmezi. Nu știu la ce s-o fi gândit persoana care a făcut traducerea de pe tăblița noastră. Poate că a considerat că o combinație între cele două expresii are mai multă putere. Eu una spun că nu prea are sens... dar, evident, eu nu sunt vorbitor nativ de limba engleză. Când o să mai vină pe la noi prin firmă vreun american pe care să-l cunosc și eu, o să cer lămuriri.

Așa, și fără o foarte mare legătură cu subiectul... Căutam eu pe Internet o poză pentru "keep calm" ăsta de mai sus - un semn de incendiu, ceva. Și în schimb am găsit acest poster care se pare că datează din cel de-al doilea Război Mondial. Din Anglia, dacă mai e vreo îndoială:

Mesaj simplu, impersonal - așa, în stil britanic - și totuși parcă inspiră mai multă încredere decât "vai de mine, vine războiul / bomba peste noi!". Pentru omul de rând, mesajul e clar: "vezi-ți tu de treaba ta, că noi (conducătorii) avem grijă de treaba noastră și, implicit, de tine". Acuma mi-am reamintit că vreau o invitație la Londra. Anybody?

De la școală

Da... Mă mai duc și pe la școală. Din colecția "foaie verde... băț, n-ai de lucru... fă-ț(i)", weekendurile mele sunt ocupate în majoritate cu masterul de "managementul informatizat al proiectelor". Programul e la ASE, așa că m-am dezis de Politehnică (unde de altfel nu se duce nimeni la vreun curs și se dau teme cam în același fel ca în timpul facultății - învățatul, mai prin februarie). Și m-am procopsit cu o frumusețe de master pe module, cu ore mai ales sâmbătă și duminică, dar și vineri seara și în cadrul căruia un curs durează vreo 2-3 săptămâni după care... dai examen!

Chiar azi am avut examen la minunata materie "planificarea și controlul proiectelor" - multe grafuri de desenat, calcule de întârzieri, depășiri de buget și alte chestii garantate să-ți înoade creierii :) În fine, per total cursurile sunt chiar acceptabile, pot să spun că mai aflu și lucruri noi. Și mi se pare că profesorii sunt într-o oarecare măsură mai serioși decât la Poli. Și dpdv logistic ăștia de la ASE par mai bine pregătiți... să vedeți numai în ce sală plină de computere cu Vista, cu termopane și aer condiționat fac de obicei ore. Hehe.

Sunt sigură că sunt și săli mai nașpa, dar ce-mi place mult la ASE este încercarea de a folosi așa numitele "spații publice" ale clădirii: adică holuri și coridoare. Atât în clădirea ciberneticii cât și în vechea clădire a ASE-ului (aia cu bila, tre' să fi auzit de ea ;) ) spațiile libere mari sunt folosite pe post de "sală de calculatoare" pentru uzul tuturor. Ok, și la Poli există așa ceva. Ei mai au în plus un lucru foarte simplu: din loc în loc, scaune și mese unde oricine poate sta să se odihnească, să povestească cu colegii, să citească o carte sau să învețe înainte de un examen. Sincer, mi-a amintit de facultatea tehnică din Eindhoven unde holurile cam tot așa erau "valorificate". Și parcă și arată mai bine, mai pline de viață, te face să te simți "cool" că ești la școală. Eh, e chestie de imagine. Ca o paranteză apropos de imagine, în clădirea renovată lucrurile deja arată muuult mai bine decât multe universități de pe la noi. Și au hârtie igienică la toalete! Ce-i drept, în weekend mai rămân doar urmele ei, dar deja i-au depășit pe alții...

Of, iar m-am lungit cu vorba și încă n-am ajuns la subiectul pe care-l intenționam pentru acest post. Ei bine, nici n-o să-l mai încep aici. Vă las cu o poză cu trei gagice în holul clădirii renovate. Nu se vede prea bine, știu, dar alta n-am. Poza e de pe site-ul ASE, oricum, așa că eu n-am nicio vină :)

01 noiembrie, 2007

Pauza de masă

Se pare că numai în pauza de masă mai am şi eu timp să scriu 2 cuvinte pe-aici. Aşa-mi tebuie dacă am prea multe activităţi la şi în afara serviciului. Oricum, zilele astea, după ce că ar trebui să învăţ pentru un examen şi n-am chef m-am mai şi procopsit cu o durere de cap monstru.

De ieri seara îmi tot dă târcoale şi văd că încercările mele de a o alunga cu Nurofen o cam lasă indiferentă. Acum cred că nu mai am altceva de făcut decât să aştept să se plictisească.

Din ce-mi mai amintesc prin "aburii" durerii de cap de aseară... "ce contează 670 MB când iubeşti?"

Şi trebuie să scriu mai des pe aici, dar în ultima vreme parcă chiar nimic deosebit nu se întâmplă. Muncă, fiţness (m-am hotărât, asta va fi titulatura pentru activităţile legate de sală de acum încolo), dansuri, şcoală, somn şi ia-o de la capăt. Cred că duminică după examen o să zac toată ziua. Pentru că o să pot!

Gata, înapoi "pe plantaţie".

23 octombrie, 2007

Post cu Word

Cică Wordu' asta deștept (2007) are o opțiune de a scrie direct posturi pentru blog. Ia să vedem noi dacă funcționează... Dacă vezi aceste rânduri înseamnă că a mers. Oricum, mă îndoiesc că o să folosesc prea des funcționalitatea asta. Nu se pot pune poze :p

20 octombrie, 2007

Instalare Windows Vista Live

Dacă tot zice lumea că e "cool" să ai Vista ca sistem de operare și pentru că sunt și eu curioasă cum se mișcă și mai ales ce știe în plus, am tot cochetat cu ideea de a mi-l instala. După ce-am făcut rost de dvd de instalare (acum 1000 de ani, sper să nu fiu linșată pentru cât l-am ținut) am tot avut alte probleme... Ba școală, ba cu Becu', ba iar școală... etc. Ei bine, clipa cea mare a venit!

Profit de faptul că Radu doarme dus și că mai am o oră până să trebuiască să plec în oraș și m-am pus pe instalat. Acum sunt în faza a 2-a - "Gathering Files". Și scriu pe blog de pe un iMac... cum spuneam, când boyfriendul doarme... Oricum, cum lucrurile n-au fost simple nici până acuma, sunt curioasă ce o să apară pe parcursul instalării.

Lucrurile n-au fost simple de fapt pentru că pe mine mă roade să încerc lucruri noi, nu de alta... Și anume: dacă ai XP instalat și un calculator compatibil cu Vista, poți să faci un "upgrade" în locul unei instalări de la zero. Avantajul e că ți se păstrează toate fișieruțele adunate prin "My Documents" (pe care tocmai mă chinuisem o oră să le sortez și să le copiez în alte părți) și - zice-se - programele deja instalate. Trebuie doar să ai vreo 8 giga liberi pe hard (cam greu la mine, dar i-am produs) și disponibilitate.

Primul dezavantaj ar fi că nu ți se spune de la început de ce ai nevoie pentru un upgrade. Programul de instalare începe cu un meniu frumos care spune "Install Now" și încă o opțiune de "Upgrade advisor", care îți scanează calculatorul ca să vadă daca e "Vista ready". Am zis că hai să o încerc și pe asta, înainte de a șterge partiția de sistem ca să-mi dau apoi seama că nu merge și că nu gasesc cd-ul cu XP. Deci dau eu click. Și mă trimite pe site-ul Microsoft, de unde trebuie să downloadez și să instalez un program separat - sfătuitorul de mai sus. Oare de ce te pun să dai jos așa ceva când la instalare oricum își face testele? Nu putea să folosească ceva de pe dvd?

În fine, aflu că-mi lipsește doar spațiul pe disc, ceea ce de fapt știam și apăs cu încredere "Install Now". Mă pune să introduc codul produsului, să semnez hotărârea de folosire și mă întreabă dacă să-și dea jos update-urile înainte de instalare. Next, next, next... două opțiuni: Upgrade și Install. Opțiunea upgrade, dezactivată pentru că nu aveam 8 giga liberi. Cu ocazia asta aflu și eu că se poate upgrade. Îi zic totuși Install să văd ce face. Se uită, vede el că n-am spațiu pe discuri și-mi zice că dacă vreau să instalez pe un hdd pe care nu am destul loc (cum ar fi pe cel cu XP care urma să fie ras) trebuie să bootez de pe dvd. Ar fi mers aici și o opțiune boot now, dar treacă de la mine.

Opresc instalarea și deja îmi face cu ochiul ideea de upgrade. Așa că mai dezinstalez din programe monstru care vor fi mutate pe alte discuri când o să am din nou sistem și îi dau drumul din nou. Iară codul, iară agreement-ul, iară next, next, next. Acuma e available upgrade așa că dau click. Scanează computerul pt compatibilitate. Ooops... cutare și cutare program cică nu sunt compatibile cu Win Vista. Ok (de unul știam și eu că nu e). Din nou... Ieși din instalare, scapă de programele "offending" și începe din nou. Trebuie să mai spun? Cod, agreement, next, next, next...

Acuma văd că merge happily și fără mine. E la faza 3 - "Expanding Files". Dacă e așa cuminte poate plec în oraș și-l las să se descurce... Oricum, între timp am găsit si cd-ul cu XP, așa, pentru orice eventualitate... Hihi. Un lucru e cert: textul "your upgrade may take several hours to complete" din installer nu e încurajator.

Mai scriu cum s-a terminat totul până la urmă. Oricum, în vreo 6 zile apare noul Mac OS. Așa că presimt un upgrade deja-vu cât de curând...

Before Sunset

Last lines...
Celine: Baby, you are gonna miss that plane.
Jesse: I know.

Frumos, m-a făcut să simt că nu-s nebună pentru că mă gândesc la tot felul de aiureli şi că mă frământă viaţa mea prezentă şi viitoare, şi relaţiile şi... totul în general - pentru că si alţii au acelaşi tip de gânduri şi frustrări. Şi tot mai vor să creadă. În dragoste, în viaţă... în magie! Despre predecesorul acestui film am mai scris aici.

Şi da, ştiu că sunt personaje, dar la fel de bine ştiu că există cineva care a scris scenariul. Şi nu poţi să scrii despre toate lucrurile astea fără să le simţi măcar puţin. So, there is hope!

Noapte bună...

Ps. Recunosc, am modificat numărul de posturi afişate pe pagină ca să apară şi poza făcută de mine după ce public acest post. Promit că n-o să mai fac, şi mă voi întoarce la afişarea a 7 posturi / pagină (număr magic, eh) îndată ce voi primi multe comentarii de apreciere la adresa pozei menţionată anterior.

Corporate

Data trecută când am vrut să scriu postul ăsta m-am blocat pentru că n-am găsit o poză potrivită pentru el. Mi se pare ca blogul ăsta e cam lipsit de poze... Anyway, nici acum nu am o poză aşa că mă voi mulţumi cu mult scris :)

Mă gândeam zilele astea că iată că m-am făcut corporate. Adică? Adică un omuleţ mic într-un angrenaj mare care se cheamă companie, societate, lume... anything. Toate se fac după program: întâlnirile cu prietenii, ora de masă, şedinţele... ba chiar şi ieşirile la bere cu colegii sunt planificate, aprobate şi li se alocă resurse! Mă consolez cu un singur lucru... reacţiile oamenilor încă nu au devenit nici artificiale nici planificate. Cel puţin nu ale oamenilor pe care i-am "observat" eu, căci sunt sigură că încet încet plasticul unei corporaţii poate ajunge şi la suflet, dacă îl laşi.

Dar nu despre aspectul "malefic" al vieţii de tânăr angajat vroiam să vorbesc acum, ci de unul ceva mai amuzant. Şi anume, paradoxul graţie căruia în studenţie ai tot timpul din lume dar puţine mijloace materiale să te bucuri de el, precum după ce devi angajat ai bani dar nu ai timp de nimic! Şi atunci, ce face orice om care simte nevoia să facă şi altceva pe lângă serviciu, dar în acelaşi timp se vede nevoit să reducă "altceva"-ul la cateva ore seara şi o oră dimineaţa, şi nici măcar nu mai poate conta pe întâlnirile cu prietenii (care, conform teoriei din paragraful anterior trebuie planificate cu cel puţin o săptămână înainte şi confirmate şi re-confirmate)?

Păi ce să facă, se apucă de dansuri şi de mers la sală! Căci, oricum, tot omul cu un anumit statut social şi care se respectă merge la sală. Cu cât aceasta e mai de "fiţe", cu atât mai bine! O să las dansurile la o parte, vreau să continui să cred că nu se duce nimeni la un curs de dans numai ca să "dea bine" la următoarea petrecere cu firma... Acestea fiind zise, revin la sală. Săptămâna trecută ne-au intrat în folosinţă abonamentele obţinute "prin firmă" - cu reducere - la un astfel de stabiliment. Şi cum (recunosc!) sufăr de sedentarism şi să spunem că nu sunt în cea mai bună formă, m-am hotărât să mă înscriu şi eu. Pentru că avem dreptul să înscriem încă o persoană mi-am pus masculul din dotare pe listă.

Ca un cuplu modern ce suntem, el se duce la piscină, eu la "gym". El pleacă de acasă pe la 7 (că deh, nu toţi lucrează de la 10 ca mine...), eu pe la 8. Stabilimentul mai sus menţionat e situat la nici 5 minute de clădirea unde lucrez. Curat corporate :) Contine piscină, cursuri de "aerobic" - aici sunt incluse şi alte chestii pe lângă ţopăitul pe muzică, şi sală cu aparate (also known as gym). Contravaloarea abonamentelor se exprimă în euro si dacă suni la recepţie (da, au recepţie) ţi se răspunde "by default" în engleză. Deh, au mulţi clienţi străini (aşa se pare).

Înăuntru e strălucitor şi branduit. Au radio intern cu muzică modernă, vestiare maaari, gel de duş la duşuri... ce mai, lux! Şi au şedinţe cu "personal trainer"! Te programezi la una de-asta (în limita celor disponibile prin abonament) şi te întâlneşti cu un instructor pentru o oră. La început ţi se face o fişă în care sunt trecute (eventualele) boli sau afecţiuni care te pot împiedica să te antrenezi cum trebuie şi primeşti un grafic de exerciţii pe care trebuie să la execuţi la fiecare şedinţă, până la următoarea întâlnire cu personal trainerul ăsta.

Între noi fie vorba, la mine a fost o tipă. Ok ea aşa, parcă nici nu era aşa "de plastic" precum par colegii ei. Te pun să şi semnezi chestiile alea... pe mine m-a pus să semnez în timp ce mergeam cu 5 km / h pe banda de alergare (a ieşit în diagonală). Şi, recunosc, cel puţin eu nu am mai fost la sală până acuma, deci chiar aveam nevoie de un instructaj, şi de cineva care ştie să-mi spună ce să fac :)

Dar tot mi s-a părut o altă lume acolo... prima dată (înainte de şedinţa de mai sus) eram pierdută... M-am apropiat (timid) de un stepper şi abia-abia mi-am făcut curaj să mă urc pe el. Norocul meu că eram cu Bogdan, aşa în doi parcă e mai uşor să suporţi faptul că te faci de ruşine... hehe. Oricum, despre alte aparate nici n-am putut să-mi fac o idee... Acuma că le-am observat mai de aproape, chiar le pot vedea şi utilitatea. E şi greu să nu vezi utilitatea când dupa ce faci şi tu acolo 3 mişcări îţi simţi deja muşchii care stăteau de mult în repaus (ruşine, da, ştiu!).

Şi uite aşa începe o nouă etapă din existenţa mea corporate: etapa în care plătesc o găleată de bani ca să mă duc la sală şi să ascult radioul lor, să alerg pe bandă în timp ce mă uit la Discovery (deşi cred ca o sa trec pe ascultat muzică, la 8 juma dimineaţa nu e nimic interesant pe Discovery), să îmi forţez muşchii timp de o oră şi apoi să fac un duş înainte de a merge la birou, să mă salut cu "bună" şi "o zi bună" cu fetele de la recepţie şi cu personal trainerul meu şi să văd femei dezbrăcate în vestiar...

Mi se şopteşte din off că şi la bărbaţi în vestiar sunt bărbaţi dezbrăcaţi! Acuma mă gândesc că de câte ori o să mă văd cu vreun coleg la sală mă voi gândi oare cum arată dezbrăcat... hmm.

Până una-alta să vedem cât mă va ţine "apucătura" asta. Şi cât de severă va fi febra musculară de mâine! Căci presimt una... şi la cum am lucrat cam toate grupele importante de muşchi, nu mă văd prea bine!

Şi ca să fiu eu liniştită că mai sunt şi poze aici, o să pun una cu posibil substrat... facută de Radu, evident. Deşi mai nou îmi mai pun şi eu ideile în practică din când în când. De exemplu, poza cu prietenul nostru Cosmin de acum câteva posturi e facută de mine. Şi mi-s mândră! Noapte bună!

15 octombrie, 2007

Blog Action Day

Bloggers Unite - Blog Action Day

As this post is part of an international initiative, I will write it in English. Could it be that this is the first post written in English around here? I was actually thinking about this the other day: sometimes people choose to express their innermost feelings in a language that is not their own. I wonder what makes a foreign language so good for expressing feelings? Maybe it's the fear of being exposed somehow and the feeling of protection a stranger gives you. I don't know, but I have suffered from this sindrome in the past and that's why I have tried to learn how to really express myself in my mother tongue. But I digress...

The real subject of this post is about something different. Something really big, affecting us all. It's about the environment we are so merrily abusing every day. The same environment that will one day wither and die if we don't do something about it. And with its death it will take us with it... I know that as I write these words other people are writing about big issues related to the environment problem: waste dumping, alternative energy, endangered species and many many more. What I want to talk about is a very simple thing, minuscule if taken separately - the actions of one person.

This is the thing I think is missing most from the country I live in (which is Romania): awareness and an individual conscience of being "environmental friendly". Here is my point: in Romania people do not feel bad if they throw away paper. Students just collect courses and books they don't need in a big pile and throw them in the bin. We have no waste separation system and even if we did, I think people would be reluctant into following it. We have no problem driving around in polluting cars. We feel no remorse when cutting a tree to make room for a parking space. Bucharest is overcrowded with cars and people and maybe the most polluted European capital.

I think this is because we lack almost every kind of environmental education. I come from a family that recycles as much as possible and I was really surprised when going to school that almost nobody cares about that. And years later, when some friends and I conducted a recycling program in my old high-school, the results were disastrous. So what I think is needed in my country is education! We need to get to a point where people feel bad if they have to throw away paper, where doing such would seem like the odd thing to do and not the rule.

And also, every one of us needs to do his / her best to help the environment cause: use ecological light-bulbs, recycle paper, plastic and glass to the best of your efforts. Try to save energy at the office! For example, I have stopped using plastic cups for coffee when possible and have brought my own mug to work. But most importantly, don't forget that it's these small things that make a whole that we can be proud of!

14 octombrie, 2007

Sunday, with love

Duminică. Toamnă. În camera noastră e întuneric. Şi dezordine. Pe birou, printre monitoare, tastaturi şi cabluri stau aţa dentară, un deodorant, un carneţel, o agrafă cu un dinte lipsă, ditamai pachetul de Coldrex (pentru muci şi răceală) şi o foarfecă. Pe fotolii şi scaune stau aruncate haine. Ale mele miros a fum şi a nopţi nedormite. Ale tale a parfum masculin. Prin cameră sunt trepiedele tale, sacoşa înca nedesfăcută de la ultimul weekend petrecut departe de Bucureşti. Şi cărţi peste tot pe lângă pat. Şi o sticlă de vin din Portugalia. Din bibliotecă ne zâmbesc ochelarii de soare, uitaţi acolo de când încă afară era cald. Acum e îngrozitor de frig. Şi plouă necontenit. Şi noi suntem răciţi. Vederea de la Londra îmi aminteşte că-i datorez cuiva 3 rânduri şi ceva mai multe gânduri. De clanţa uşii stau agăţate genţile mele: o poşetă neagră, o plasă de pânză din Berlin, una din Sibiu, o geantă plină de insigne şi un ghiozdan încăpător. Mai departe, în bucătărie, masa e plină de farfuriile de la prânz. Într-o cană am uitat apă pentru floare. În baie prosopul tău e uitat pe etajeră. Al meu stă cuminte la locul lui. Şi aproape am rămas fără pastă de dinţi.

Tu dormi. Respiraţia egală ţi se aude în cameră. Şi din când în când te întorci de pe o parte pe alta. Eu stau în faţa calculatorului. Se aud şi tastele mele printre respiraţiile tale. Mă gândesc să vin să te mângâi pe cap. În camera noastră e întuneric. Toamnă. Duminică. Şi bine.

11 octombrie, 2007

And now for something completely different

(Cum bine ziceau Monty Python)

Astăzi în drum spre serviciu, 2 lucruri amuzante. Primul e din colecţia engleza pentru to(n)ţi. Mai precis, dintr-o reclamă la CEC (da, mai există CEC) cu doi tineri care se sărută cu pasiune pe o bancă, pe o ploaie torenţială. Textul spune: "Luaţi o cameră! Sau două, sau trei..." Adică, dragilor, cumpăraţi-vă o casă ca să nu vă mai pupaţi în ploaie. Aşa o fi cum zic ei, dar nu pot să nu mă gândesc la expresia din limba engleză, foarte populară prin liceu: GET A ROOM!

După cum zice şi Internetul, "Get a room!" - "is a jocular or sarcastic slang expression directed at a couple who are being overly or inappropriately affectionate in a public or social setting. The implication is that they should rent a hotel or motel room to continue their amorous activities in private."

Acuma nu spun că în româneşte expresia ar fi lipsită de sens... dar pentru cine cunoaşte originalul nu are cum să sune bine o traducere atât de directa.

Aşa, şi nici nu fac 3 paşi mai departe, că dau peste numărul 2. Pe o uşa, următorul mesaj: "Intrarea persoanelor straine strict interzisă! (Pe bune!)". Oare ce l-o fi făcut pe autor să considere necesară adăugarea exclamaţiei din paranteza?

Asta sunt eu

This is me walking away... Câteodată numai asta vreau să fac. Câteodată.


10 octombrie, 2007

For a Friend

Omului căruia azi n-am avut puterea să-i spun cuvinte de încurajare, căci oricum, ce contează nişte cuvinte de la un alt oarecare, fie el şi un prieten... şi aşa nu suntem noi aşa apropiaţi. Pun pariu că oricum nu vrea să vorbească despre asta. Mai bine tac decât să mă pun într-o situaţie delicată şi posibil jenantă. De fapt, ar fi jenantă pentru amandoi, nu?

Ei bine, greşit! Dar asta e. Mă gândesc la tine şi sper ca totul să fie bine. For what it's worth...

09 octombrie, 2007

Autobuz

Îmi place să mă uit la oameni în autobuz. Să mă uit la feţele lor, la ochii lor, la mâinile lor. Să mă uit la ei şi să-mi imaginez ce fac zi de zi. Cine îi aşteaptă acasă, de cine le e dor, de ce stau cu ochii în pământ. Mă pot uita la un om până mă pierd pe mine. Şi aici intervine problema... până şi pe mine mă privesc uneori din afară, ca şi cum aş fi un observator mai mult sau mai puţin dezinteresat. În acelaşi timp, ştiu că eu sunt şi afară şi înauntru... Însă persoana de afară preia controlul şi pur şi simplu mă mişc şi vorbesc şi gândesc automat.

Hmmm, n-am cuvinte potrivite să descriu starea asta. N-am nimic, doar senzaţia de detaşare. De dedublare... de cum i-o fi zicând!

"The first rule of Fight Club is, you do not talk about Fight Club"...

Weird Mood

Am găsit expresia cea mai fidelă a zilelor mele din ultima vreme:

Originalul e aici, compliments of Cosmin. Cât despre meaning, I think the comic says it better than I can...

08 octombrie, 2007

15 octombrie

Păi zice Internetul ăsta mare că pe 15 octombrie vor un Blog Action Day. Adică o zi în care toată suflarea blogurilor să scrie despre acelaşi subiect. În ideea că aşa we can make things happen. Ei bine, cică anul ăsta e vorba despre mediul înconjurător. O să scriu şi eu "my 2 cents" pe 15 octombrie.

Pentru mai multe info, mai jos e bannerul ideii:

Bloggers Unite - Blog Action Day

Şi fără legătură cu subiectul... ăsta e postul cu numărul 101! Yey, party! Bine, probabil numără şi cele câteva drafturi... Anyway, I'll keep it up. Whatever it is...

01 octombrie, 2007

Radio

Io ştiam că de fapt la toate radiourile se ascultă aceeaşi muzică, dar chiar în halul ăsta? Azi dimineaţă pe la 9 şi ceva ascultam Kiss FM şi am auzit melodia (foarte frumoasă, de altfel, deşi cam romanţioasă) "Se bastasse una canzone" a lui Eros Ramazzotti. Melodia e de pe un album din 1990, deci nu prea poţi spune că e "la modă". Şi totuşi, la 11 şi ceva o aud pe Radio 21! Păi, oameni buni, dacă şi playlist-ul îl aveţi la fel, şi ştirile din aceleaşi surse, de ce mai avem atâtea posturi de radio! Unul ajunge!

Becu din Pivinţă se întoarce!

Tocmai când pesimiştii îl credeau dispărut pentru totdeauna, Becu din Pivniţă se întoarce cu un număr de toamnă. Avem discriminare, articole de sezon, ba chiar şi un Gică Contra! Pentru mai multe detalii, cautaţi-ne cu încredere pe http://www.becu.co.uk/

Ps. Nu vă sfiiţi să vă daţi cu părerea despre temele puse în discuţie. Abia aşteptăm să interacţionăm cu cititorii!

28 septembrie, 2007

Fără titlu

Toamnele lungi sunt ceea ce-mi place cel mai mult la Bucureşti. La sfârşitul lui septembrie când afară sunt 20 de grade şi încă poţi sta la o bere pe terasă fără să dârdâi de frig. Şi dup-aia să mergi spre casă şi să te joci cu o castană "proaspătă". Îmi plac castanele la puţină vreme după ce au căzut din copac, înainte să se usuce. Atunci sunt lucioase şi degetele alunecă pe ele. Aş sta toată ziua să ma joc cu o castană nouă...

Azi dimineaţă era lumină de toamnă prin Cişmigiu. Aurie şi cumva mai puţin transparentă ca de obicei. M-a făcut să mă gândesc la covoare de frunze colorate sau la munţi cu păduri multicolore.

Şi totuşi, toamna asta... sau zilele astea, mai bine zis, mă simt singură. Vreau la plimbare şi duc lipsă de tovărăşie. Vreau o zi lungă cu lumină aurie, un parc mare cu frunze colorate şi un film mai spre seară. Cine mă scoate la plimbare?

27 septembrie, 2007

Bleh!

E seara mea de stat pe net. De scris pe bloguri, de umblat din link în link, de pierdut vremea cu o bere în faţă. Din weekend tânjesc după o seară dinasta, după deconectare de la lumea din jur. Deconectare pur şi simplu.

Şi adevărul adevărat e că nu putea să pice mai bine. Azi nu mi-au plăcut oamenii, mi s-au părut răutăcioşi şi nedrepţi. Nu mi-a venit să mă ridic de pe scaun nici când s-a facut ora de mers acasă. Dar nici să programez nu mi-a venit. Şi mi-am urât condiţia de om al muncii mai mult ca niciodată.

Azi nu mi-a trecut neliniştea nici după ce mi-am luat magneziul. Azi am fost mai ipohondră ca de obicei. Singurul motiv pentru care vreau să-mi amintesc ziua de azi e seara asta petrecută scriind aiurea pe net şi ideea de a o "marca" cumva. Ca atunci când voi ajunge iar în starea asta să-mi aduc aminte că nu e nimic nou. Poate, încet - încet o să uit şi că sunt speriată.

Până atunci spaimele rămân impregnate în şirul ăsta de biţi. Sunt cel puţin la fel de reale ca dacă ar fi fost organice. Pentru că de fapt sunt organice, biţi sunt doar o reprezentare oarecare. Sper ca mâine să ma simt mai bine. Sper ca mine să fie bine...

Şi eu te moi...

26 septembrie, 2007

Teoria relativităţii de dimineaţă

Nu, nu va fi un post despre fizică... mai degrabă despre cum teoria relativităţii se aplică dimineţilor mele. Oare să fi descoperit ceva important? O să mă premieze cineva pentru asta? Dar mai bine hai să vă spun ideea: în fiecare dimineaţă, între ora 9 si 10, timpul se dilată! Cum am ajuns la această uimitoare concluzie? E simplu: observaţie.

Before: anii de studenţie. Cursuri de dimineaţă înseamnă de la 8. Irina se trezeşte la 7 făra un sfert... Se duce la baie. Evident, pentru că stă în cămin, posibilitatea de a găsi baia ocupată creşte proporţional cu antipatia pentru colega de cameră care o ocupă. Dar să trecem peste asta... Face duş, se gândeşte cu ce să se îmbrace, se îmbracă. Mănâncă ceva în fugă. Îşi strânge pixurile, cariocile şi foile de scris şi o porneşte către şcoală. Prin campus, lipa-lipa. Ajunge în facultate. Stupoare: e 8:15 şi cursul a început! (recunosc, de obicei mersul spre şcoala se facea în mare grabă, "ca să nu întarzii")

After: om al muncii. Program de la 10 (tot dimineaţă e înainte de 12). Irina se trezeşte la 9 fără un sfert. Se bate pentru baie cu masculul din dotare, care a dormit ca porcul şi urmează să întârzie la serviciu. Într-un final, masculul părăseşte reşedinţa. Face duş, se gândeşte cu ce să se îmbrace (e greu să fii fată, chiar şi când eşti inginer!), se îmbracă. Mănâncă în fugă ceva de prin frigider. Îşi strange pixurile, cariocile (foi are la birou), o carte pentru cele două staţii de autobuz, o haină de pus în ghiozdan (e, totuşi, toamnă) şi pleacă la muncă... (da, încă îi da fiori pe şira spinării acest cuvânt) Pe jos până la Eroilor, de acolo cu (aproape) orice autobuz 2 staţii. Detalii. Ajunge la firmă. Scotoceşte 5 minute în faţa uşii după cartela de acces. Până la urmă unui coleg i se face milă şi îi dă drumul înauntru. Se uită la ceasul de pe perete: 9:45! (primul gând: "futu-i, iar am ajuns cu un sfert de oră mai devreme")

QED!

25 septembrie, 2007

Pfuai!

Vai de mine, cât timp a trecut de când n-am mai scris aici! Culmea e că de multe ori m-am gândit la ce-aş vrea să scriu, şi de tot atâtea ori am hotărât că n-am chef, sau n-am timp, sau n-am... Şi nu, nu mă muncesc ăia aşa de mult încât să nu mai am pofta de viaţă. Pur şi simplu mi s-a cam făcut lehamite de blogosfera românească... Nici nu ştiu din ce motive, că doar de citit citesc în continuare bloguri. Doar că simt că lumii îi lipseşte ceva... parcă prea vad peste tot aceleasi lucruri, aceleaşi certuri şi înţepături între "mai marii" blogoferei. Tot mai multe reţele care leagă bloggeri de alţi bloggeri şi jocuri pe net la care participă aceleaşi persoane. Buzz words, modă... lucruri care mă fac să vreau să mă disociez de această societate... În fine...

Până una alta, am şi eu o întrebare: de ce există un cuplu pe strada mea care ţine morţiş să scoată în fiecare seara la plimbare... o pisică? Nu mint, o plimbă în lesă, seară de seară ca pe un căţel pe care-l scoţi să facă pipi. Oare pisicile au nevoie de aşa ceva? Şi dacă da, de ce nu vedem mai mulţi oameni plimbând feline?

O să mă gândesc la asta... între timp, mă duc să dorm. O să revin pe blog(uri) zile astea cu updates şi detalieri referitoare la ce mi-a mai trecut prin căpşor în ultimul timp. Beware!

08 septembrie, 2007

Mare lansare, mare!

Pentru că am tot spus că scriu despre excursie şi tot mă gândeam că sunt foarte multe de scris şi probabil că n-o să mai apară nimic altceva pe-aici, m-am hotărât să îi ofer excursiei locul ei. Aşa că, am făcut un blog în colaborare cu fotograful de serviciu pe durata celor 22 de zile de aventură: eu scriu textele, el dă pozele. Cât mai multe, cât mai frumoase şi interesante. Şi pozele şi textele!

Cel puţin aşa sperăm... Aşa că uraţi-ne noroc şi veniţi să ne vizitaţi pe http://hoinar.wordpress.com. Eu una sper să mă simt bine scriind, şi voi citind. Poate poveştile şi informaţiile noastre chiar vor folosi altor persoane care au gânduri de excursii cu trenul. În fine, vorba multă sărăcia omului! Aştept comentarii şi încurajări pentru hoinari! Noapte bună!

06 septembrie, 2007

În parc

Sunt multe lucruri pe care le poţi vedea în parc. Mai ales dacă treci destul de des prin aceleaşi locuri. Cum e cazul meu, care mai nou trec în medie o dată pe zi prin minunata Gradină Cişmigiu. Ştiţi ceva? Grădina Cişmigiu e tot timpul aglomerată, tot timpul sunt cupluri care se plimbă de mână, femei care îşi plimbă copiii, bărbaţi care beau bere la vreuo bombă umbrită, dubioşi de care nu esti sigur dacă dorm într-un pat sau într-un parc, cei doi indivizi care toată ziua stau şi păzesc un cântar chipurile pentru "a mai câştiga un ban", muncitorii care repară gardul, etc. În afară de faptul că mă tot întreb de fiecare dată... păi dacă atâta lume se plimbă, cine mai munceşte? (în acest episod eu fiind în pauza de masă) - mă mai şi minunez de ce mi-e dat să văd ochilor.

De exemplu, din capitolul interacţiunea om-natură, observ cu deosebit interes oamenii care se zgâiesc la cele două lebede de pe Lacul Lebedelor (cum altfel să-i fi spus băltoacei în care locuiesc) de parcă n-au mai văzut niciodată aşa ceva. Nu zic nu, sunt frumoase... E un început bun faptul că putem şi noi să ne uităm într-un parc public la nişte vietăţi pe un lac. Aproape că am speranţa că o să ajungă Bucureştiul ca Londra, unde în fiecare parc e cel puţin un lac şi pe fiecare lac sunt cel puţin câteva lebede, pe lângă alte zburătoare. Dar mă gândesc şi eu la săracele lebede... trebuie să fie tare stresate. Toată lumea vrea să se "tragă în poză" cu ele, toată ziua. Ba am văzut o bunicuţă care povestea nevoie mare cu una din ele. Şi, ce mi s-a părut cel mai înduioşător, o tipă gonea de pe marginea lacului o pisică vagaboandă, ca nu cumva aceasta să atace frumuseţe de lebădă.

Recunosc spăşit că şi eu pot fi încadrată la o categorie... tot interacţiune om-natură se cheamă, dar de data asta omul are mai mult rol de observator. Într-o zi am stat împreună cu Bogdan vreo 15 minute să ne uităm la ditamai alaiul de furnici care mergea spre şi dinspre o destinaţie necunoscută nouă. Mă gândesc că eram o privelişte cel puţin amuzantă pentru restul trecătorilor...

Ok, acum trecând la alte poveşti, la categoria amuzant am trecut într-o seara pe langă un bărbat. Înalt, spate lat, cam la 50 şi de ani spre 60, după faţă străin. Costum culoarea oului de raţă, cravată, spilcuit, tot tacâmul. Ce mai, un domn bine, cu servietă diplomat. Şi cu căşti în urechi de la vreun dispozitiv portabil de ascultat muzică. Ei bine, omul nostru cânta! Ce-i drept, nu tot timpul, deci cred că era involuntar. Dar în mod cert era amuzant! Pur şi simplu la intervale de timp mai mult sau mai puţin regulate scotea câte un sunet care aducea a cuvânt dintr-o melodie. Nu ştiam cum să mă mai ascund ca să nu mă vadă şi să intre la bănuieli...

Şi, în fine, din categoria jenant: acelaşi parc, nişte scări. La ieşire sunt nişte scări după modelul bucată de trepte, bucată dreaptă, iar trepte, iar drept. Ei bine, la baza scării era un grup mare de tineri care rândeau şi povesteau, şi pe lângă ei exact atâta loc cât să treacă un om. Eu coboram, iar un nene mai bătrân încerca să urce pe lângă ei cu un carucior de-ala pe două roţi după el. Îi era cam greu şi urca scările destul de încet. In spatele lui, doi juni din grupul mai sus amintit vroiau şi ei să urce. Şi numai văd că unul dintre ei apucă de căruţul omului şi îl ajută să urce mai repede. Profund impresionată, mă opresc să treacă după care pornesc mai departe, grabită ca de obicei, însă fericită că am vazut un gest frumos. Ei bine, nu ştiu ce m-a apucat să ma uit în urmă... Şi nu mi-a venit să-mi cred ochilor! După ce au ajuns la prima porţiune plată, depăşind grupul şi deci fiind destul loc de trecere pentru toată lumea, cei doi baieţi au început să urce în grabă, iar pe bietul nene l-au lăsat să urce singur mai departe. Ca dovadă că şi omenia trece prin stomac...

05 septembrie, 2007

Fire and Ice

Am dat astăzi (din nou) peste poezia asta a lui Ro, datorita unui comic de pe xkcd. Mi-am amintit cum se pot spune lucruri atât de profunde folosind cuvinte atât de simple. Nu credeţi? See for yourselves:

Fire and Ice
Robert Frost

Some say the world will end in fire,
Some say in ice.
From what I've tasted of desire
I hold with those who favor fire.
But if it had to perish twice,
I think I know enough of hate
To say that for destruction ice
Is also great
And would suffice.

29 august, 2007

Banc feminist

What is that insensitive bit at the base of the penis called?

The man.

Atât! Girl power!

28 august, 2007

Restless

Ştiţi senzaţia aia de nelinişte, când parcă te pândeşte ceva şi nu ştii ce? Nu te poţi concentra, nu poţi gândi, eventual ai şi palpitaţii sau alte reacţii fizice şi oricum o prevestire rea. Nici măcar nu e o prevestire, e doar umbra unui presentiment fără ţintă şi direcţie, apărut de nicăieri şi îndreptat către toate din viaţa ta. Chinuitor şi stresant.

Păi, dacă o ştiţi, cum se iese din ea?

24 august, 2007

Copilărie

Ce albaştri sunt

Vremea a zburat,
Tu nu te-ai schimbat...
Cum ai făcut?
Mă priveşti mirată
Şi îmbujorată
Ca la-nceput...
Pentru tine mai există
Undeva, o prinţesă tristă
Care visează
Şi croşetează
Aproape plângând,
La fereastră-i un nor,
El îţi fură din zbor
Nuanţa ochilor...
Ce albaştri sunt!

Tot acolo stai?
Am ghicit, aşa-i?
Adresa ta
Mi-o mai amintesc,
Şi este firesc
Să fie-aşa.
Vin acasă
După masă:
Nici o mişcare,
Nici o scrisoare;
Mă duc în bucătărie
Şi-mi tai o felie,
Şi-o mestec mergând...
La fereastră-i un nor,
El îmi oferă din zbor
Nuanţa ochilor tăi
Aproape plângând.

Dintre puţinele amintiri din copilăria mea, una foarte clară este o zi ploiasă de vară. Dar ploaie de-aia cu găleata, cu tunete şi fulgere, de musai musai trebuie să stai în casă... nu de alta, dar altfel nu prea practicam eu sportul ăsta cu statul în casă. Îmi amintesc de covorul maro din camera mea (cu ceva modele geometrice), pe care întinsesem multe creioane colorate şi carioci, şi de o carte de colorat. Erau nişte copii în carte, fete şi băieţi şi în principal se jucau şi se plimbau. Probabil erau şi ceva animale, nu-mi mai amintesc... Oricum, stăteam pe covor şi coloram şi ascultam la pickup un disc de-al lui Alexandru Andries - "Interioare". De pe discul ăla e şi melodia de mai sus, care era preferata mea. Şi încă mai este... Bine, mai era una cu un şoricel supărat, dar parcă tot mai mult îmi plăcea asta. Dacă sunteţi curioşi, ascultaţi tot albumul. E frumos... Acum, de când s-au inventat mp3-urile, am făcut rost de el în format digital.

Şi de câte ori îl ascult parcă e o zi ploiasă de vară... Şi da, pentru mine mai există cel puţin o prinţesă!

21 august, 2007

Exerciţiu de imaginaţie

Astăzi într-una dintre pauzele de cafea stăteam la o masă în bucătăria de la serviciu (câh, tot mai am reacţii adverse când rostesc cuvântul ăsta) împreună cu "trupa" din generaţia mea, de la noi de la facultate. Şi despre ce să discutăm noi dacă nu despre lucrările de diplomă... Că, deh, cu toţii simţim lipsa vremurilor ("de mult apuse"... da, mă crizez, lăsaţi-mă în amarul meu) când încă eram studenţi.

Mă rog, ideea de bază era nu conţinutul respectivelor lucrări ci ce anume se va alege de ele acum după ce noi am plecat. Din bârfele mai mult sau mai puţin oficiale ştim cu toţii că prima destinaţie e un sertar/raft din biroul îndrumătorului. Dar oare ce se întâmplă mai departe, când respectivul sertar se umple sau pur şi simplu au trecut prea mulţi ani de când lucrările respective erau subiect de "cercetare"? Ei bine, de aici până la a ne imagina depozite subterane în care stau ascunse toate lucrările de diplomă predate de-a lungul anilor n-a fost decât un pas. Şi mai mult, cum ar fi ca fiecare profesor să aibă un depozit de-ăsta. Şi atunci, încercaţi să va imaginaţi un prof mai cu vechime (pentru cine ştie alde Ţăpuş sau Giumale) şi care a avut la până acum mulţi studenţi sub tutelă - într-un depozit de-ăsta subteran, musai în întuneric, musai prafuit, cu o cască de miner pe cap pentru lumină şi călare pe un motostivuitor ca să caute prin rafturile de dosare mai ceva decât cele cu marfă din Metro.

Este că-i o imagine cel puţin interesantă? Pe mine una m-a distrat ideea, chiar dacă autorul de drept este Cosmin. Oricum, nu se supără el că-l public aici, doar-doar îl fac mai celebru... printre cei trei cititori jumate ai blogului meu :)

PS. Poza nu e a mea, noi n-am avut ceremonie de absolvire...

17 august, 2007

Vineri

"Friday I'm in love" şi toate celelalte... După o săptămână destul de frustrantă, în principal pentru că nu ştiu prea bine ce şi cum trebuie să fac pe la serviciu, parcă ziua de azi a fost ceva mai suportabilă. Poate şi pentru că am descoperit că din când în când e bine să asculţi şi muzică mai uşurică, cum e Blackmore's Night... " Dancing in the moonlight / Singing in the rain / Oh it’s good to be back home again"... frumos, idilic, te face să te mai desprinzi de lumea din jur. Mai ales dacă ai vreo înclinaţie spre medieval, cum au unii (nu spunem cine... hehe).

În fine, nu am mult timp de scris şi oricum şi inspiraţia mă cam depăşeşte la ora asta. Peste 15 minute trebuie să plec spre gară şi apoi cu trenul spre Cluj. Abia aştept... poate-poate conving masculul din dotare să facem o plimbare (mică-mică) prin gradina botanică. Tare mi-e dor! Oricum, deja încep să ma obişnuiesc cu weekendurile în forţă după o săptămână de lucru. Să vedem ce-o să mai zic luni dimineaţă când de pe tren mă duc direct la muncă.

Of, deja o iau pe arătură şi mă plictisesc pe mine însămi scriind banalităţile astea. Ce să-i faci, când era inspiraţie nu era timp... Oricum, am vazut astăzi o questie amuzantă, mai mult de asta vroiam să scriu. E un articol despre legi ciudate pe Times Online... uşurel şi el, de vară şi amuzant. Unele nu sunt aşa distractive, cum ar fi faptul că în Indonezia pedeapsa pentru masturbare e decapitarea, însă unele te fac să te intrebi cât de idioţi trebuie să fi fost cei ce au fost precedentul pentru respectiva lege. Din categoria asta: în Alabama este ilegal să conduci o maşină legat la ochi!

Oricum, cele mai mişto legi ciudate le au englezii. Probabil multe sunt rămase din vremuri imemoriale şi uitate prin catastife la când s-au făcut "reviziile" la legi. De exemplu, toţi bărbaţii într 15 şi 60 de ani trebuie să practice tragerea cu arcul. Şi nu orice fel de arc, ci longbow! Au şi un număr de ore pe săptămână. La fel, capul oricărei balene găsită moartă pe ţărmul Angliei aparţine Regelui, iar coada Reginei, în caz că îi e de trebuinţă pentru corset. La fel, nu ai voie să opreşti un taxi pe stradă dacă eşti bolnav de ciumă şi este considerată trădare lipirea vreunui timbru cu faţa monarhului cu capul în jos! Aaaaaa, şi dacă eşti femeie însărcinată în Anglia ai noroc! Mă rog, dacă eşti şi puţin exhibiţionistă. Cică femeile însărcinate au voie să facă pipi unde vor ele în public!

Oricum, mai multe în articolul menţionat. Nu le-am dat chiar pe toate în vileag, n-ar mai fi fun să le citiţi pe toate aici! Alea din Anglia în mod cert s-au potrivit cu coloana mea sonoră pe ziua de azi. Gata, trebe să plec... Clujul mă aşteaptă!

Sper să mă întorc cu mai multă voie bună şi inspiraţie. Oricum, urmează Blog Day 2007, o idee mişto despre care o să vorbesc cât de curând... Doar un lucru mai am de zis, apropos de postul anterior... azi am avut un proces de compilare care a durat nu mai bine de... 50 minute! Timp arhi-suficient pentru un concurs de scrimă! Data viitoare îmi aduc săbiuţele!

Weekend fain tuturor!
Irina pe fugă (sper să nu pierd trenul...)

15 august, 2007

Eu compilez, tu compilezi, el/ea compilează...

Dacă tot m-am făcut programator cu acte în regulă (aproape) şi mă muncesc ăştia de nu mai am timp să scriu niciun post mai lung de două rânduri, here's the comic that made my morning:



Da, e de aici

13 august, 2007

Suntem faine!

Da, Jo, suntem şi am fost nişte faine şi nişte nebune şi zău că nimeni nu e ca noi!

08 august, 2007

Dilema diminetii

Daca azi noapte am visat ca miercuri am dupa-amiaza libera o primesc?

Somn

Da, mi-e somn! Şi da, mâine o să mă plâng că sunt obosită la serviciu! Dar, da, am fost la teatru. Teatrul "Luni" de la Green Hours, piesa "Flori, fete, filme sau băieţi". Faina! Nu, n-a ţinut până la 2, dar aşa s-au prelungit lucrurile! Noapte bună!

06 august, 2007

"Today is the first day..."

"of the rest of your life". Aşa zicea un slogan de pe vremea hipioţilor şi cam aşa m-am simţit şi eu azi! Cum a fost? Păi... luuuuuung! Multe informaţii aflate deodată, la un moment dat nu-mi ajungeau mâinile pentru câte hartii şi obiecte trebuia să port cu mine de la resurse umane (the dreaded HR) până la noul meu birou (clipit din ochi şmechereşte). În rest, ok pentru prima zi! Să văd cum m-oi descurca când chiar o să mi se dea de lucru... Şi ca să mă credeţi că de chiar sunt acolo, am un loc pe care să-l numesc "la serviciu", iată numele meu în lista cu angajaţii din Outlook! Yeeeeee....

Ps. Oare nu găsesc eu un bărbat bogat să mă fac femeie întreţinută!?

Ziua dinainte de...

De fapt, e mai degrabă noaptea. Şi nu mai e "înainte de", pentru că e trecut miezul nopţii. But still, e ultima zi în care am putut să ma plâng că "luni încep serviciul". Acuma chiar vine peste mine. Ştiu că prietenii mei sunt deja exasperaţi de cât m-am lamentat, şi încă nici n-a fost aşa rău cum mă aşteptam! Să vedem ce-o să audă după ce încep!

Poate pentru alţii n-o fi aşa mare lucru, dar eu n-am mai lucrat până acuma. Responsabilităţi, îndatoriri, constrângerea de a "semna condica" în fiecare zi, toate sunt amplificate când eşti om al muncii... Şi, vorba lui Oli, prima zi de muncă e mai [traumatizantă] - later edit : mai bine spus te marchează mai puternic, na! - decât ziua nunţii! Şi atunci, cum să nu te apuce depresiile? Cum să nu te atace toate gândurile care mai de care mai negre? Cum să nu ai insomnii? Sper ca Bogan să aibă dreptate şi depresiile astea să ţină cel mult până la primul salariu! Hehe...

Sper să fie interesant, sper că învăţatul nu s-a oprit aici, sper să mă descurc, sper să... multe sper eu. Oricum, mâine dimineaţa la 10 jumate (am voie cu juma' de oră mai târziu în prima zi) voi fi prezentă pe baricade! Impresii mâine! Şi tot mâine şi ceva despre excursie, că acum mă străduiesc să ma duc la culcare. Deşi deja mi-au trecut ceva idei năstruşnice de dezvoltat în scris prin minte... eh, e tipic pentru mine! Aşa că sper că şi mâine voi avea idei. Noapte bună şi ţineţi-mi pumnii!

01 august, 2007

Cana de cafea şi ploaia de la fereastră

Da, recunosc... m-am întors deja de aproape o săptămână şi totuşi nu am scris pe blog. Adevărul este că nici nu ştiu de unde să încep. Să spun despre excursie că a fost suuuper este puţin. Să mă apuc să povestesc pas cu pas mi-ar lua câteva săptămâni bune. Un lucru este sigur: mai vreaaaaaau! Şi prospectul primei zile de muncă care va fi lunea viitoare nu ajută deloc. O să mă apuc să descriu mai pe îndelete ce am văzut şi ce mi s-a părut mai interesant, nu neapărat la modul că uite ce frumos e cutare monument, ci mai mult de cum se vede lumea altora din perspectiva lumii de la noi din ţară. Ce-i, drept, la mine nu e prima dată când trec de graniţa României, însă e prima dată când am fost plecată atât de mult, în atâtea ţări şi oraşe cu personalităţi diferite şi oameni total diferiţi. Şi a trebuit să ne descurcăm prin toate astea cum am putut mai bine. Pentru o primă încercare, eu spun că ne-a ieşit!

Itinerarul a fost până la urmă după cum urmează: Mediaş (hehe) - Viena - Muenchen - Berlin (2 zile) - Paris (4 zile) - Nantes (2 zile, la Elena, inclusiv baie în ocean...) - Paris din nou - Ravenna (la un prieten, aici ne-am stabilit cartierul general) - Florenţa - Bologna - 3 zile la mare, plus vizitat Ravenna - Veneţia - Viena - Mediaş. Full circle :) Când n-am dormit la vreun hotel/hostel am dormit în tren, şi n-a fost nici aşa obositor şi nici aşa groaznic cum mi-a fost frică la început. Oricum, după o zi de vizitat un oraş, umblat pe jos mult şi încercat să vezi cât mai multe şi mai interesante poţi să dormi aproape în orice condiţii, numai la gândul că a doua zi trebuie s-o iei de la capăt si vrei să fie fain şi în continuare.

Ah, câte gânduri îmi umblă prin cap. Ştiam eu de ce nu m-am încumetat să scriu până acuma... E greu să filtrez ceva acuma pentru început, pentru că în mod cert voi reveni cu posturi despre fiecare oraş în parte sau ceva de genul, un fel de re-povestire a excursiei. Şi cu poze! Că avem o tonă! Oricum, de multe ori în timpul excursiei m-am trezit gândindu-mă cum ar fi să fiu genul ăsta de turist în România. Oare cum s-or fi descurcând oamenii ăia la noi în ţară când turismul de la ei n-are nici în clin nici în mânecă cu turismul de la noi? Păi cum să mă duc eu în Gara de Nord în Bucureşti să întreb de "tourist information office", când ştiu sigur că nici nu s-a auzit de aşa ceva? Sau să mă duc să fac un duş în gară... ce gând de groază! La noi te bucuri dacă la wc-ul pe care dai 1 leu persoana care stă de pază acolo e destul de spălată pe măini încât să nu-ţi fie greaţă să foloseşti bucăţica de hârtie igienică pe care ţi-o înmânează ceremonios în regim de "porţie". Iar la pachete de întâmpinarea turiştilor gen "welcome card" = abonament de câteva zile la transportul în comun şi (eventual) reduceri la vreun muzeu sau o hartă a oraşului cu principalele locuri de interes însemnate nici nu visăm!

A! Şi în niciun oraş din câte am văzut, oricât de mare sau de mică ar fi gara, n-am văzut ţigănia de la noi, cu "rechinii" aşa zişi şoferi de taxi care te hărţuiesc că să te ducă într-o cursă şi să te usuce de bani! Cred că ăsta e aspectul care îmi provoacă cea mai multă repulsie în gările noastre!

Acestea fiind zise, o să mă duc să mai ascult ploaia din Sibiu cât mai pot... O să revin când îmi revine şi inspiraţia!

05 iulie, 2007

Am rucsacul meu...

RUCSAC, rucsacuri, s.n. Sac de turism, purtat, mai ales de excursionişti, în spate; raniţă. – Din germ. Rucksack - dexonline.

Da, e hotărât! Mâine seară plecăm, cu personalul de Mediaş, spre Europa! Bine, bine, nu cu personalul de Mediaş ajungem în Europa, dar din Mediaş vom lua un tren internaţional (aham) care ne va duce până la Viena - să speram că bine şi nevătămaţi! De-acolo... om vedea noi! Avem bilete Interrail şi 20 de zile mari şi late la dispoziţie! Dacă o să ajungem undeva unde să fie şi net o sa mai scriu pe unde sunt şi de ce. Oricum, destinaţia principală e Italia, eventual cu vreun detour prin alte capitale ale Europei între timp.

Ce aştept de la excursia asta? Să mă ajute să-mi uit stresul care se pare că după diplomă este în continuu proces de eliminare. Nici nu ştiam că am acumulat atâta până n-am început să-l elimin pe cei din jur. Şi mai vreau să scap de indiferenţa care se pare că a venit la pachet cu stresul ăsta şi care mă face ca în ajunul plecării eu să nu am nici cea mai mică idee despre ce trebuie să pun în bagaj. Şi în rest, să ne distrăm şi să ne relaxăm! O să vă ţin la curent cu ce-a ieşit :)

Până una alta, am şi un motiv de a mai ieşi din apatie! Minunatul meu rucsac de 60 de litri, pe care tipul de la magazinul de articole sportive l-a lăudat că poate duce şi 50 de kile dacă vreau neapărat! Ha! De parcă nu ştiu data trecută când am fost la munte cu un rucsac conţinând "doar" 14 kile şi mi-am dorit moartea pe Cozia! O să pun eu 50 de kile în rucsac cand o face plopul pere! Sau când se va oferi Radu să care şi rucsacul meu... hehe. Până una alta, rucsacul e aici, mă aşteaptă gol şi ascultător şi parcă mă îmbie să-l umplu. Şi lui Radu i-am cumpărat unul acelaşi model dar ceva mai mare. Şi nu, nu suntem ca şi cuplurile alea care se îmbracă la fel, rucsacurile sunt de culori diferite! Mă rog, poate pentru Corina o să ne îmbrăcăm într-o zi cu treninguri identice şi cu pantofi! Hihi... Dar o să mai curgă ceva apă pe Cibin până în ziua aia!

Ah, nu-mi vine să cred... chiar mă duc în Europa cu trenul! E o excursie la care visez încă din clasa a 8-a când am avut plăcerea să arăt o bucăţică de Sibiu unui astfel de excursionist. Mă bucur că am în sfârşit cu cine să merg. Şi că respectivul are şi entuziasm pentru că mie îmi cam lipseşte... sper să mă molipsesc!

Până una alta, Internetule mare, te salut şi sper să ne revedem curând. Semnează cu afecţiune Irina şi rucsacul ei portocaliu.


04 iulie, 2007

Alte motive...

... pentru care iubesc Sibiul ... Zilele astea, de când m-am întors acasă, l-am ţinut sub oservaţie. Ei bine, trebuie să spun că îmi dă un sentiment de vacanţă, de staţiune, de relaxare cum nu mă aşteptam. E plin de turişti, aşa e... e lume multă şi totuşi oamenii au loc unii de alţii, nu sunt nici grabiţi, nici stresaţi şi în niciun caz atât de nepoliticoşi cum poţi vedea în capitală. Evident, aici mă simt ca acasă.... hmmm, oare de ce!?

Dar trecând peste aspectul ăsta, Sibiul e frumos! Zău aşa, nu o spun pentru că aici am trait primii 19 ani de viaţă, ba chiar după ce s-au terminat aceşti ani abia aşteptam să plec. Pur şi simplu, e frumos, e armonios şi mă face şi pe mine să gasesc echilibrul. În fine, nu prea sunt coerentă la ora asta... sunt destul de obosită (sper ca asta să ma ajute să dorm) şi ideile îmi fug de sub nas înainte de a apuca să le aştern aici... O sa las postul ăsta totuşi ca o bucată de idee ce trebuie dezvoltată, ca să nu uit.

Şi, între timp, rămâne doar să aştept inspiraţia...


03 iulie, 2007

De acasa

În caz că nu se vede bine inscripţia, asta scrie: "Aici lucrează calfe călătoare la restaurarea vechii 'case a calfelor'. Orice donaţie, ei lucrând doar contra cazare şi masă este binevenită şi necesară. Vă mulţumim!". Ei bine, calfele călătoare sunt nişte omuleţi ciudaţi, cu un costum tradiţional foarte dubios, constând în principal din pantaloni trapez de catifea raiată de diverse culori, o vesta tot de catifea raiată, cămaşă şi o pălărie mare în culoarea costumului. O poză ar fi ceva mai edificatoare, însă nu posed aşa ceva (încă). Ideea e că oamenii ăştia au devenit un fel de privelişte obişnuită în Sibiu încă de acum câţiva ani buni. Sunt calfe de zidari care îşi "ispăşesc" ucenicia plecând din ţara lor de baştină (adică Germania) şi umblând prin "lume" pentru a ajuta la diverse construcţii şi/sau restaurări. Şi, aşa cum zice şi afişul, n-au voie să primească de la "angajator" altceva decât mancare şi un pat. Mi se pare o practică interesantă şi care, cel puţin la noi, a fost folosită cu succes la renovarea mai multor clădiri din Sibiul vechi. Pentru că aceşti oameni sunt şi "meşteri foarte buni" (umblă vorba prin târg). Şi, da, în costumul ăla de care ziceam îi poţi vedea mai tot timpul, inclusiv când mucesc! Natura lor de inedit amestecat cu tradiţie şi pata de culoare pe care o reprezintă oriunde se duc mă face nu doar să fiu din ce în ce mai interesată de ei ca şi comunitate, ci să-i pun la loc de cinste pe lista de motive pentru care ador Sibiul.

25 iunie, 2007

Ra-ta-ta!

"..................................
Ajutor, am sa mor
Sau o sa plec pe ogor
Cand mi-oi gasi un ficior cu tractor
.................................."

Cum mă simt? Puţin speriată, mai ales de ideea că am ajuns matură şi responsabilă şi va trebui să îmi câştig masa şi casa... Puţin dezorientată pentru că deja sunt pe jumătate angajată şi totul s-a rezolvat fără prea multă alergătură. Puţin deprimată pentru că sunt pusă în situaţia de a avea o lună de "vacanţă" şi a nu ştii ce să fac cu ea... Puţin din toate, ce altceva să mai zic!

Cel mai mult şi mai mult, mă simt ca şi cum am trecut "în alt film", în altă lume, în altă viaţă care nu e a mea. Personalitatea mea de student de 6 ani încoace s-a dedublat de personalitatea mea de proaspăt inginer şi se uită la ea chiorâş... Cum adică, chiar o să te duci în fiecare zi la muncă? Şi chiar o să începi şi tu să vorbeşti despre ziua de salariu şi despre programări de concediu? Şi chiar n-o să mai ai cursuri de la care să chiuleşti? Nu se poate aşa ceva, asta nu sunt eu, te-am pupat pe portofel, ne vedem altă dată! Şi dup-aia să ma mai mir că nu mă simt în apele mele...

Până una alta, cea mai bună soluţie e să experimentez senzaţiile momentului în compania altora ca mine... să ne plângem unii altora de milă cum s-ar spune, cu toate personalităţile noastre! Şi dacă mai e să bem şi o bere între timp, se cheamă că sărbătorim! So, celebration, here I come!

19 iunie, 2007

Cica "Good Morning"

Hahaha... chiar eram curioasă ce anume poate spune "Yahoo Messenger Insider" la ora 2:49 noaptea! Optimist el aşa... nu-i pasă ca nu pot sa dorm, că mai sunt 2 zile până la diplomă sau alte porcării de-astea comune cum ar fi cercul vicios în care mă învârt pentru că mi-e rău şi nu pot să dorm şi mi-e rău pentru că nu dorm destul.

Bleeeeeeh, sper să se termine odată şi cu asta şi dup-aia o să-i dau eu de capăt problemei mele cu dormitul. Promit! Culmea e că imi era somn, jur! Şi acuma îmi e, dacă stau bine să ma gândesc... dar când mă pun în pat ma napadesc gânduri disparate despre orice, ma foiesc de pe o parte pe alta, încep să am ameţeli, stări de rău şi alte senzaţii asociate cu orice în afară de un somn bun şi ui aşa s-a dus cu noaptea mea!

Poate, totuşi, există o soluţie! O să ma pun pe citit lucrarea de diplomă! Să vedeţi atunci ce somn mă apucă!

12 iunie, 2007

Urăsc ora 5!

Ca să fie foarte clar pentru toata lumea, şi să-mi amintesc şi eu după ce nu voi mai veni în laboratorul ăsta zi de zi, şi după ce laboratorul ăsta o sa aibă jaluzele, şi după ce cutremurul pe care-l doreşte Cosmin o sa darâme din temelii facultatea asta, sau după ce ultimul metru de "cablu galben" va fi scos din pereţii facultăţii şi aceasta se va darâma sau după...

Urăsc ora 5 pentru că ora 5 e ora la care mă atacă soarele! Şi nu aşa, oricum, ci mârşav, pe la spate... se tupilează de după pomi fix în faţa ferestrelor maaaari şi nedotate cu jaluzele ale laboratorului şi pune mâna (sau raza) mai întâi pe partea stângă a biroului meu, aşa, ca şi cum ar vrea să testeze terenul, ca şi cum nu ştim amândoi ce va urma!

După o (scurtă!!!) perioadă de tatonare urmează ofensiva, incheiată (inevariabil) cu o înjurătura din partea mea când imi dau semana că nu mai văd nimic la monitor. Şi cum nu am capul destul de mare încât să imi fac umbra peste tot ecranul (oi fi eu deşteaptă, dar nici chiar asa...), nu pot decât să ma recunosc învinsă şi să capitulez, sau să ma refugiez la calulatorul lui Aur, să-l stresez, ca să simtă şi el ca e ora 5!

Şi am impresia că există un complot şi cu norii, pentru că oricât de mohorâtă ar fi o zi, la ora 5 fără un sfert, maxim 5, cu o precizie de metronom, norii se risipesc şi cotropirea începe! Singurii mei aliaţi sunt copacii din faţa geamului, care de când a început primăvara au scos la interval niste frunze uriaşe. Astfel, dupa 6 pot şi eu să mă întorc la birou şi se pune capăt diversiunii.

Deci, da urăsc ora 5, mai ales în acest laborator! Şi azi, în semn de protest, am executat o operă de artă pe tabla din laboratorul învecinat! Sic! Sper să reuşesc să o pozez, înainte să fie primul examen şi asistenţii oripilaţi (de talentul meu la desen, evident!) să-mi distrugă creaţia. Până atunci, iată o poză cu tiranul meu de zi cu zi!

Ore 5 frumoase tuturor!

11 iunie, 2007

"Pereţii" mei se întâlnesc cu pereţii ei

Printre multitudinea de prieteni care anul ăsta termină facultatea (creştem!?), am o prietenă care va deveni licenţiat în arte plastice. În relaţie cu acest domeniu eu sunt spectatorul, consumatorul (?) şi nu pot decât să nutresc o curiozitate sinceră, amestecată cu admiraţie pentru ce fac ei acolo, pentru actul de creaţie în sine. Mi se pare fascinant să ai pentru seminarii teme de pictură, gravură sau ce-or mai fi făcând ei pe-acolo. Să ai drept lucrare de diplomă o operă de artă, în loc de o biată aplicaţie pe calculator...

Ce-i drept, la ei este nevoie de talent, pasiune şi totuşi multă multă muncă, şi după asta te alegi, mai ales într-o ţară ca a noastră în care investiţiile în domenii culturale sunt minime, cu un viitor incert. În fine, nu vreau aici să întorc pe toate feţele problema artiştilor din România, ci doar să consemnez faptul că le admir munca, talentul şi vocaţia.

Şi încă o questie mişto: parte din lucrarea de diplomă a lui Teo, prietena sus numită, este vopsirea unor pereţi din căminul facultăţii. N-am apucat să o întreb ce se întâmplă cu pereţii după ce absolvenţii părăsesc facultatea, dacă sunt rezugrăviţi sau păstraţi aşa, dacă toate generaţiile fac lucrul ăsta sau doar ea, însă mi-ar plăcea să cred că pereţii vor fi lăsaţi aşa coloraţi şi frumoşi cum i-am văzut în pozele ei. Mi se pare un lucru frumos atât din partea facultăţii cât şi al studenţilor: facultatea oferă sprijin spre absolvire prin punerea la dispoziţie a pereţilor cu pricina, iar studenţii lasă o amintire a trecerii lor prin facultate. Şi, în plus, un cămin mult mai frumos şi cel puţin special!

Fără alte adăugiri, mai jos sunt pozele cu pereţii lui Teo, pe care o salut pe această cale şi îi doresc (întârziat) LA MULTI ANI! Să ai numai visuri frumoase şi puterea necesară pentru a le pune în practică!

peretele numărul unu... partea din stânga îmi place mult şi vreau să o păstrez pe blog

peretele numărul doi... sper că nu se supără ca i-am folosit pozele fără permisiune, altfel voi fi obligată să le şterg de aici... eh, o conving eu :)

09 iunie, 2007

Funny

(click pe poză ca să puteţi citi mai bine textul) Atâta! De pe site-ul meu preferat de benzi desenate online, words of wisdom for the bloggers out there. Şi ca să nu mă mai plâng că n-am poze pe-aici. Weekend fain tuturor. Eu mă întorc pe plantaţie, adică la scris de zor la lucrarea de diplomă. Soon to be domnişoara inginer... scary!

08 iunie, 2007

In tren

Tot despre traduceri, de data asta din romana in engleza. Textul de mai jos face parte dintr-un anunt din compartimentele tip cuseta ale trenului rapid cu care am calatorit de la Bucuresti la Cluj:

"During the journey, you are asked to take care of your personal thins in the compartment. In order to stop thefts, you should close and assure the door and window of your compartment through the security systems. SC CFR SA doesn't overtake the responsibility in case of theft."

Norocul meu e ca stiu romaneste, ca altfel nu stiam ce sa zic despre textul asta. Asa, pot sa spun ca "close and assure" de mai sus vine de la "inchide si asigura". Ce-i drept, a asigura inseamna to assure, dar numai atunci cand sensul este de "a incredinta", ca in: "Va asigur de bunele mele intentii". Probabil un cuvant mai bun ar fi fost "to secure", printre ale carui definitii (de pe dictionary.com) putem gasi: "to lock or fasten against intruders: to secure the doors". Nici n-a fost atat de greu, nu?

Cat despre "to overtake", nu-mi gasesc cuvintele... nu-mi dau seama cum au putut sa ajunga la overtake, dar sa sara peste "to take responsibility" (exprimarea corecta pentru a-si asuma responsabilitatea). To overtake nu are nici pe departe vreun sens asemanator. El inseamna, pur si simplu "a depasi" (da, ca pe sosea), sau "a lua prin surprindere" (sens figurat). Adica CFR nu poate depasi responsabilitatea? Nici nu ma mir, la cat de incet se misca trenurile mai nou...

31 mai, 2007

Am mai auzit una...

Tot traducerile, bata-le vina: "poet si novelist". Originalul? "poet and novelist". Atata doar ca in engleza novelist inseamna autor de romane (adica romancier!!!!), iar la noi nu exista cuvantul novelist. Si cel mai apropiat cuvant e nuvelist = autor de nuvele. Eh, acuma daca stam sa ne gandim.... nuvela, roman, ce conteaza - proza sa fie!

Ps. oare ce poza se potriveste cu posturile astea? Deja prea am un blog fara poze... Lasa ca pun buchetul miresei mai jos ;)

30 mai, 2007

Firmituri de ganduri

In sfarsit am si eu un moment liber intre crizele de nervi si rularile mirobolantului nostru program pentru lucrarea de diploma... Cred ca am nevoie de o pauza! Din pacate, si gandul la o pauza mi se pare stresant.

Sau poate nu mi-am ales bine pauzele? De exemplu, mi-am petrecut weekendul in orasul natal, la nunta colegei mele de banca din liceu. Weeeeeeeaaa! (onomatopee sugerand hohotele de plans) Bine, recunosc, n-a fost asa de tragic... adica, ea era fericita si frumoasa (cum trebe sa fie orice mireasa), noi ne-am distrat (dupa ce a trecut partea cu alergatura de dimineata) dar, totusi... parca prea creste lumea in jurul meu, se schimba interesele de la mers in oras la bere la mers la nunti. E greu pentru o biata fatuca inca studenta (ce-i drept pe ultima suta de metri). Ma face sa ma gandesc la viitor... cum trebe sa-mi caut slujba, cum trebe sa ma gandesc unde sa stau, cum n-o sa mai am vacanta (weeeeeaaa!) si multe multe altele...

Si ma mai mir ca dau un depresii si crize de nervisori!? Daca asa imi petrec clipele de relaxare... Asta a fost cel mai interesant lucru petrecut in perioada cat n-am scris... in rest, munca, munca si iar munca, cu mai mult sau mai putin rost. Si doua expresii din categoria traduceri neinspirate. Le-am auzit in prezentarile unor oameni care lucreaza in IT (evident) la o conferinta joi. Prima ar fi "a salva timp", "echivalentul" lui "to save time", atata doar ca la noi a salva inseamna "A scăpa pe cineva sau a izbuti să scape singur dintr-o primejdie, dintr-o încurcătură etc." si nicidecum a economisi (traducerea corecta a lui "to save" in contextul asta). A doua e putin mai subtila (poate chiar discutabila?), dar mie mi se pare ca suna rau... "opus cu". Presupun ca vine din ceva de genul "as opposed to". Oricum ar fi, mie imi suna dubios.

Ah, si-am mai observat ceva... cred ca exista un sindrom al mireselor numit dansatul pe masa! Serios, Corina nu e prima fata pe care o apuca inainte de nunta "dorinta" de a dansa pe masa, eventual si pe o manea (yuck!). O sa studiez problema in continuare, ca si-asa ma mai duc la vreo trei nunti vara asta...

23 mai, 2007

Nu mai urlati, oameni buni!

Ca sa ma duc la o toaleta (de-aia fara hartie) trebuie sa ies din laboratorul unde lucrez de obicei ascultand ceva muzica, sa urc la etaj si sa parcurg distanta de aproximativ 20 m pana la urmatorul coridor. Nu stiu daca e din cauza dispozitiei mele din ultima vreme (situata undeva sub nivelul marii) sau chiar asa era, dar coridorul respectiv mi s-a parut extrem de galagios.

Un grup de "masculi feroci" hahaiau nevoie mare si mergeau tantos ocupand tot coridorul, nelipsind obisnuitele apelative gen "bai, pula" (vai, ce urat suna!), mai incolo o domnisoara muscata de insotitorul din dotare tipa ca din gura de sarpe, mai aud vreo doua "hai, fata!", etc. Rezultatul, un chin pentru urechile mele sensibile! Sau pentru psihicul meu sensibil?

Oricum, morala e: nu mai urlati! Discutati ca oamenii normali, calm, fara graba si fara exagerari. Mai ales cand sunt eu prin preajma...