27 februarie, 2009

Funny tonight

Ah, şi eu care credeam că epuizasem inepţiile de pe panoul ăla de instrucţiuni pentru cazuri de cutremure şi incendii. În seara asta, când ieşeam uşurată pe uşa biroului, am mai văzut una: "nu vă întoarceţi la locul incendiului", este tradus "do not return to the fire place".

Is is just me?

24 februarie, 2009

De dimineaţă

Azi dimineaţă în faţă metroului, pe o tarabă cu mărţişoare, scris de-o şchioapă: "La fiecare mărţişor cumpărat primiţi GRATUIT un şnur şi un plic"!

Sper că era doar o încercare de "marketing" prost înţeleasă, şi nu o practică generalizată la vânzătorii de mărţişoare... Adică, mărţişorul fără şnur nu mai e nicidecum mărţişor!

De fapt, nu ştiu de ce mă mai agit atâta, când ştiu că mărţişoare nu prea se mai dăruiesc. Nu ştiu dacă o fi vârsta, mediul în care mă învârt sau vreun alt factor care îmi scapă, dar băieţii din zilele noastre (cei pe care îi observ eu) dăruiesc din ce în ce mai puţine mărţişoare. Cred că totul se reduce încet încet la un fel de reiterare a Valentine's Day, doar că în loc de cadou romantic, îi dai perechii tale mărţişor. Şi gata!

Sincer, cred că nu-mi place schimbarea asta. Mie îmi plăcea să port mărţişoare, iar acum văd că nu doar că băieţii nu le mai dăruiesc, dar nici fetele nu le mai poartă!

Deci, ce se întâmplă cu mărţişorul? Fetelor, voi mai primiţi? Dacă da, de la cine? Băieţi, voi mai dăruiţi (şi cui)?

Ps. Şi uite cum m-am procopsit fără să-mi dau seama cu o dilemă de marţi (dimineaţă)...

15 februarie, 2009

Diferenţe culturale

Câteodată gândesc societatea din ce în ce mai internaţională în care trăim ca un lucru mult prea comun. La muncă, am de-a face în fiecare zi cu oameni care locuiesc pe alt continent şi pe care îi aud zilnic la telefon, deşi i-am văzut doar în poze (pe unii dintre ei). Cu ajutorul site-urilor de socializare, am putut lua legătura cu tipul drăguţ pe care l-am cunoscut acum 8-9 ani într-un bar, şi care locuieşte în Canada. La fel, am reluat legăturile cu foşti colegi din şcoala generală, cu care nu am mai vorbit de mai bine de 10 ani.

Pe cât de interesant este acest fenomen, la fel de interesantă mi se pare tendinţa pe care o am, când e vorba de oamenii "de pe net": să uniformizez, să îi percep pe toţi în mod generic, fără nuanţe. Nuanţe care mă surprind, odată ce sunt pusă în faţa lor.

De exemplu, în fruntea departamentului în care lucrez (e improprie denumirea, dat fiind faptul că e format din doar două echipe, dar să zicem), a fost numit un nou conducător. Tipul locuieşte şi mi se pare că a făcut şi şcoala în America, şi a venit în România să cunoască echipele, să ne povestească despre schimbările organizatorice, etc. E momentul să menţionez că e indian.

Şi vine, şi apare în birou pentru şedinţe... la costum, cu servietă, cu laptop, ce mai... întruchiparea business-man-ului. (Pe deasupra e şi înalt, cu nişte ochi verzi mişto şi destul de drăguţ, dar să nu-i spuneţi masculului că am zis asta :) ) Şi ne cheamă la şedinţă, şi povestim. Ei bine, ce observ eu în timpul şedinţei? Noul nostru lider purta următoarele bijuterii: un lanţ mare şi gros de aur (nu stil bling-bling, dar totuşi.... gros!) care se vedea clar sub gulerul puţin desfăcut al cămăşii; şi trei inele, toate uriaşe după standardele mele, dintre care cel puţin unul avea pietre preţioase, şi ele mari cât casa.

Ei bine, dacă l-aş fi văzut pe stradă aşa, fără să ştiu că e indian, şi că în cultura lor aurul ocupă un loc foarte important, sigur aş fi zis "uite şi la hafaceristul ăsta" şi aş fi strâmbat din nas.

Deci, diferenţele culturale sunt încă acolo, în spatele persoanelor virtuale pe care mi le imaginez. Şi asta se cam pierde, după părerea mea, în comunicarea online. Tocmai diferenţele astea care dau sare şi piper relaţiilor între oameni din culturi diferite, pot fi uşor estompate pe Internet, unde fiecare traduce mesajul celuilalt în limba proprie. Şi, prin extensie, îl traduce pe celălalt în cultura proprie.

Ps. Pe această cale aş vrea să salut o gagică care nu mă cunoaşte, însă e colega de apartament a unei prietene care locuieşte în Londra. Tipa e australiancă, şi - până acum câteva săptămâni - văzuse zăpadă o singură dată. Iar Londra i-a asigurat o zăpadă pe care n-o s-o uite curând: cu troiene înalte şi mijloace de transport blocate! Bun venit în Europa, ce să zic!

Oricum, mi se pare tare dubios să nu ştii ce-i aia zăpadă, deşi sunt conştientă că sunt mulţi asemenea oameni pe Pământ! Din nou intervine propria-mi interfaţă, am impresia...

12 februarie, 2009

Dilema de joi

(Fara diacritice, caci scriu de pe calculatorul masculului)

Vorbeam zilele trecute la telefon cu o prietena, despre cat de om modern sunt eu. Cum ma duc la sala de fitzness, la nutritionist, si mi-ar mai lipsi psihologul. La care prietena mea (care e medic, btw), imi spune ca dupa parerea ei, la psiholog se duc oamenii care nu au prieteni. Si deci nu mai au cu cine povesti. Ca de aia se duc americanii la psiholog atata. ca traiesc intr-o societate in care oamenii sunt tot mai izolati.

Stiu ca pe tema asta o sa-mi sara cel putin doua persoane in cap... dar dilema mea e: daca te duci la psiholog, inseamna ca n-ai prieteni?

05 februarie, 2009

Dilema serii de joi

So... răspundeţi-mi şi mie la o întrebare stupidă.

Dacă un om îţi spune că te iubeşte, că nu poatre trăi fără tine şi toate alea cu luna şi stelele de pe cer pe care ţi le-ar dărui, şi după ce totul se termină nu mai are nimic de-a face cu tine, cum traduci asta?

Dacă cineva înseamnă atâta de mult pentru tine, mă gândesc că ai vrea să-l ţii cumva în viaţa ta, într-o oarecare măsură, chiar dacă lucrurile nu mai sunt cum erau. Nu?

Şi atunci, dacă ajungi în faza de ignorare totală, înseamnă că nici la început n-a fost nimic acolo?

And that's my dilemma for the evening!