28 septembrie, 2007

Fără titlu

Toamnele lungi sunt ceea ce-mi place cel mai mult la Bucureşti. La sfârşitul lui septembrie când afară sunt 20 de grade şi încă poţi sta la o bere pe terasă fără să dârdâi de frig. Şi dup-aia să mergi spre casă şi să te joci cu o castană "proaspătă". Îmi plac castanele la puţină vreme după ce au căzut din copac, înainte să se usuce. Atunci sunt lucioase şi degetele alunecă pe ele. Aş sta toată ziua să ma joc cu o castană nouă...

Azi dimineaţă era lumină de toamnă prin Cişmigiu. Aurie şi cumva mai puţin transparentă ca de obicei. M-a făcut să mă gândesc la covoare de frunze colorate sau la munţi cu păduri multicolore.

Şi totuşi, toamna asta... sau zilele astea, mai bine zis, mă simt singură. Vreau la plimbare şi duc lipsă de tovărăşie. Vreau o zi lungă cu lumină aurie, un parc mare cu frunze colorate şi un film mai spre seară. Cine mă scoate la plimbare?

27 septembrie, 2007

Bleh!

E seara mea de stat pe net. De scris pe bloguri, de umblat din link în link, de pierdut vremea cu o bere în faţă. Din weekend tânjesc după o seară dinasta, după deconectare de la lumea din jur. Deconectare pur şi simplu.

Şi adevărul adevărat e că nu putea să pice mai bine. Azi nu mi-au plăcut oamenii, mi s-au părut răutăcioşi şi nedrepţi. Nu mi-a venit să mă ridic de pe scaun nici când s-a facut ora de mers acasă. Dar nici să programez nu mi-a venit. Şi mi-am urât condiţia de om al muncii mai mult ca niciodată.

Azi nu mi-a trecut neliniştea nici după ce mi-am luat magneziul. Azi am fost mai ipohondră ca de obicei. Singurul motiv pentru care vreau să-mi amintesc ziua de azi e seara asta petrecută scriind aiurea pe net şi ideea de a o "marca" cumva. Ca atunci când voi ajunge iar în starea asta să-mi aduc aminte că nu e nimic nou. Poate, încet - încet o să uit şi că sunt speriată.

Până atunci spaimele rămân impregnate în şirul ăsta de biţi. Sunt cel puţin la fel de reale ca dacă ar fi fost organice. Pentru că de fapt sunt organice, biţi sunt doar o reprezentare oarecare. Sper ca mâine să ma simt mai bine. Sper ca mine să fie bine...

Şi eu te moi...

26 septembrie, 2007

Teoria relativităţii de dimineaţă

Nu, nu va fi un post despre fizică... mai degrabă despre cum teoria relativităţii se aplică dimineţilor mele. Oare să fi descoperit ceva important? O să mă premieze cineva pentru asta? Dar mai bine hai să vă spun ideea: în fiecare dimineaţă, între ora 9 si 10, timpul se dilată! Cum am ajuns la această uimitoare concluzie? E simplu: observaţie.

Before: anii de studenţie. Cursuri de dimineaţă înseamnă de la 8. Irina se trezeşte la 7 făra un sfert... Se duce la baie. Evident, pentru că stă în cămin, posibilitatea de a găsi baia ocupată creşte proporţional cu antipatia pentru colega de cameră care o ocupă. Dar să trecem peste asta... Face duş, se gândeşte cu ce să se îmbrace, se îmbracă. Mănâncă ceva în fugă. Îşi strânge pixurile, cariocile şi foile de scris şi o porneşte către şcoală. Prin campus, lipa-lipa. Ajunge în facultate. Stupoare: e 8:15 şi cursul a început! (recunosc, de obicei mersul spre şcoala se facea în mare grabă, "ca să nu întarzii")

After: om al muncii. Program de la 10 (tot dimineaţă e înainte de 12). Irina se trezeşte la 9 fără un sfert. Se bate pentru baie cu masculul din dotare, care a dormit ca porcul şi urmează să întârzie la serviciu. Într-un final, masculul părăseşte reşedinţa. Face duş, se gândeşte cu ce să se îmbrace (e greu să fii fată, chiar şi când eşti inginer!), se îmbracă. Mănâncă în fugă ceva de prin frigider. Îşi strange pixurile, cariocile (foi are la birou), o carte pentru cele două staţii de autobuz, o haină de pus în ghiozdan (e, totuşi, toamnă) şi pleacă la muncă... (da, încă îi da fiori pe şira spinării acest cuvânt) Pe jos până la Eroilor, de acolo cu (aproape) orice autobuz 2 staţii. Detalii. Ajunge la firmă. Scotoceşte 5 minute în faţa uşii după cartela de acces. Până la urmă unui coleg i se face milă şi îi dă drumul înauntru. Se uită la ceasul de pe perete: 9:45! (primul gând: "futu-i, iar am ajuns cu un sfert de oră mai devreme")

QED!

25 septembrie, 2007

Pfuai!

Vai de mine, cât timp a trecut de când n-am mai scris aici! Culmea e că de multe ori m-am gândit la ce-aş vrea să scriu, şi de tot atâtea ori am hotărât că n-am chef, sau n-am timp, sau n-am... Şi nu, nu mă muncesc ăia aşa de mult încât să nu mai am pofta de viaţă. Pur şi simplu mi s-a cam făcut lehamite de blogosfera românească... Nici nu ştiu din ce motive, că doar de citit citesc în continuare bloguri. Doar că simt că lumii îi lipseşte ceva... parcă prea vad peste tot aceleasi lucruri, aceleaşi certuri şi înţepături între "mai marii" blogoferei. Tot mai multe reţele care leagă bloggeri de alţi bloggeri şi jocuri pe net la care participă aceleaşi persoane. Buzz words, modă... lucruri care mă fac să vreau să mă disociez de această societate... În fine...

Până una alta, am şi eu o întrebare: de ce există un cuplu pe strada mea care ţine morţiş să scoată în fiecare seara la plimbare... o pisică? Nu mint, o plimbă în lesă, seară de seară ca pe un căţel pe care-l scoţi să facă pipi. Oare pisicile au nevoie de aşa ceva? Şi dacă da, de ce nu vedem mai mulţi oameni plimbând feline?

O să mă gândesc la asta... între timp, mă duc să dorm. O să revin pe blog(uri) zile astea cu updates şi detalieri referitoare la ce mi-a mai trecut prin căpşor în ultimul timp. Beware!

08 septembrie, 2007

Mare lansare, mare!

Pentru că am tot spus că scriu despre excursie şi tot mă gândeam că sunt foarte multe de scris şi probabil că n-o să mai apară nimic altceva pe-aici, m-am hotărât să îi ofer excursiei locul ei. Aşa că, am făcut un blog în colaborare cu fotograful de serviciu pe durata celor 22 de zile de aventură: eu scriu textele, el dă pozele. Cât mai multe, cât mai frumoase şi interesante. Şi pozele şi textele!

Cel puţin aşa sperăm... Aşa că uraţi-ne noroc şi veniţi să ne vizitaţi pe http://hoinar.wordpress.com. Eu una sper să mă simt bine scriind, şi voi citind. Poate poveştile şi informaţiile noastre chiar vor folosi altor persoane care au gânduri de excursii cu trenul. În fine, vorba multă sărăcia omului! Aştept comentarii şi încurajări pentru hoinari! Noapte bună!

06 septembrie, 2007

În parc

Sunt multe lucruri pe care le poţi vedea în parc. Mai ales dacă treci destul de des prin aceleaşi locuri. Cum e cazul meu, care mai nou trec în medie o dată pe zi prin minunata Gradină Cişmigiu. Ştiţi ceva? Grădina Cişmigiu e tot timpul aglomerată, tot timpul sunt cupluri care se plimbă de mână, femei care îşi plimbă copiii, bărbaţi care beau bere la vreuo bombă umbrită, dubioşi de care nu esti sigur dacă dorm într-un pat sau într-un parc, cei doi indivizi care toată ziua stau şi păzesc un cântar chipurile pentru "a mai câştiga un ban", muncitorii care repară gardul, etc. În afară de faptul că mă tot întreb de fiecare dată... păi dacă atâta lume se plimbă, cine mai munceşte? (în acest episod eu fiind în pauza de masă) - mă mai şi minunez de ce mi-e dat să văd ochilor.

De exemplu, din capitolul interacţiunea om-natură, observ cu deosebit interes oamenii care se zgâiesc la cele două lebede de pe Lacul Lebedelor (cum altfel să-i fi spus băltoacei în care locuiesc) de parcă n-au mai văzut niciodată aşa ceva. Nu zic nu, sunt frumoase... E un început bun faptul că putem şi noi să ne uităm într-un parc public la nişte vietăţi pe un lac. Aproape că am speranţa că o să ajungă Bucureştiul ca Londra, unde în fiecare parc e cel puţin un lac şi pe fiecare lac sunt cel puţin câteva lebede, pe lângă alte zburătoare. Dar mă gândesc şi eu la săracele lebede... trebuie să fie tare stresate. Toată lumea vrea să se "tragă în poză" cu ele, toată ziua. Ba am văzut o bunicuţă care povestea nevoie mare cu una din ele. Şi, ce mi s-a părut cel mai înduioşător, o tipă gonea de pe marginea lacului o pisică vagaboandă, ca nu cumva aceasta să atace frumuseţe de lebădă.

Recunosc spăşit că şi eu pot fi încadrată la o categorie... tot interacţiune om-natură se cheamă, dar de data asta omul are mai mult rol de observator. Într-o zi am stat împreună cu Bogdan vreo 15 minute să ne uităm la ditamai alaiul de furnici care mergea spre şi dinspre o destinaţie necunoscută nouă. Mă gândesc că eram o privelişte cel puţin amuzantă pentru restul trecătorilor...

Ok, acum trecând la alte poveşti, la categoria amuzant am trecut într-o seara pe langă un bărbat. Înalt, spate lat, cam la 50 şi de ani spre 60, după faţă străin. Costum culoarea oului de raţă, cravată, spilcuit, tot tacâmul. Ce mai, un domn bine, cu servietă diplomat. Şi cu căşti în urechi de la vreun dispozitiv portabil de ascultat muzică. Ei bine, omul nostru cânta! Ce-i drept, nu tot timpul, deci cred că era involuntar. Dar în mod cert era amuzant! Pur şi simplu la intervale de timp mai mult sau mai puţin regulate scotea câte un sunet care aducea a cuvânt dintr-o melodie. Nu ştiam cum să mă mai ascund ca să nu mă vadă şi să intre la bănuieli...

Şi, în fine, din categoria jenant: acelaşi parc, nişte scări. La ieşire sunt nişte scări după modelul bucată de trepte, bucată dreaptă, iar trepte, iar drept. Ei bine, la baza scării era un grup mare de tineri care rândeau şi povesteau, şi pe lângă ei exact atâta loc cât să treacă un om. Eu coboram, iar un nene mai bătrân încerca să urce pe lângă ei cu un carucior de-ala pe două roţi după el. Îi era cam greu şi urca scările destul de încet. In spatele lui, doi juni din grupul mai sus amintit vroiau şi ei să urce. Şi numai văd că unul dintre ei apucă de căruţul omului şi îl ajută să urce mai repede. Profund impresionată, mă opresc să treacă după care pornesc mai departe, grabită ca de obicei, însă fericită că am vazut un gest frumos. Ei bine, nu ştiu ce m-a apucat să ma uit în urmă... Şi nu mi-a venit să-mi cred ochilor! După ce au ajuns la prima porţiune plată, depăşind grupul şi deci fiind destul loc de trecere pentru toată lumea, cei doi baieţi au început să urce în grabă, iar pe bietul nene l-au lăsat să urce singur mai departe. Ca dovadă că şi omenia trece prin stomac...

05 septembrie, 2007

Fire and Ice

Am dat astăzi (din nou) peste poezia asta a lui Ro, datorita unui comic de pe xkcd. Mi-am amintit cum se pot spune lucruri atât de profunde folosind cuvinte atât de simple. Nu credeţi? See for yourselves:

Fire and Ice
Robert Frost

Some say the world will end in fire,
Some say in ice.
From what I've tasted of desire
I hold with those who favor fire.
But if it had to perish twice,
I think I know enough of hate
To say that for destruction ice
Is also great
And would suffice.