Fără net!

Se pare că sunt putin (doar putin!) dependenta de conexiunea la internet... Am suferit ultimele patru zile pentru ca - ghinionul ghinioanelor - ne-am nimerit la Sibiu fix cand a cazut conexiunea de acasa. Abia am mai furat cate un net mobil ca sa-mi verific mailul si sa pun poze pe celalalt blog... Recunosc, n-am fost chiar in sevraj... n-am tremurat, n-am cerut calmante, si in general am fost (pe cat se poate) normala. Dar si cand am dat azi de internet! Sunt la Cluj, toata casa doarme (deh, oameni care muncesc maine), iar doi nebuni care n-au apucat sa faca ce vroiau in ultimele zile stau in bucatarie, fiecare cu ghemuit in fata calculatorului lui! Radu se joaca (l-am chinuit de n-a avut timp de asa ceva), eu umblu lela pe net!

Am citit bloguri, am pus poze pe Facebook, m-am mai pus la curent cu una-alta si... am gasit un nou mod de socializare! Jumatate virtual, jumatate "real". E vorba despre comunitatea oamenilor care vor sa primeasca si sa trimita carti postale (adevarate!) din lumea intreaga... intr-un cuvant, Postcrossing. In liceu scriam multe scrisori. Aveam "prieteni prin corespondenta" din toata tara si chiar din alte colturi ale lumii, iar cu unii dintre ei mai tin legatura si acum. Da, stiu ca unii nu mai tin minte cum e sa lingi un timbru, nici ce sentiment de uimire amestecata cu bucurie te incearca atunci cand gasesti in cutia postala un plic care ti-e adresat... Mie una imi plac scrisorile. Am suferit in facultate pentru ca nu aveam o adresa de corespondenta, dar treptat mi-am mai alinat durerea in emailuri kilometrice schimbate cu prieteni aflati la sute/mii de kilometri distanta. Dupa facultate, a mai trecut un an jumate pana sa am in sfarsit o cutie postala adevarata, iar acum vreau sa profit de ea din plin. Asa ca m-am angajat sa trimit zilele astea trei carti postale: una in Australia, una in Singapore si una in America. Dupa ce voi trimite primele carti postale, zice-se ca voi primi si eu cate ceva... nu se stie de la cine sau din ce colt al lumii. Mi se pare o idee frumoasa, care ne poate aminti ca nu suntem singuri in lumea asta mare, ca sunt o groaza de oameni carora le place sa interactioneze cu semenii lor si care poate au cate ceva interesant de povestit! Sunt chiar curioasa ce anume voi primi, daca voi primi. Va mai tin la curent cu noul meu experiment pe masura ce se mai intampla lucruri!

In rest, mi s-a reprosat ca nu mai scriu atat de des pe blog (da, Andrei, de tine e vorba!). Am cautat zilele trecute prin posturile mai vechi, si mi-am dat seama ca intr-adevar am scris mai rar in ultima vreme... Pe de alta parte, acum un an / doi povesteam mult mai mult despre ce am mai facut, si mai putin despre lucruri mai putin personale... acum balanta parca inclina pe partea cealalta. Nu stiu cum e mai bine, pentru ca m-am trezit zambind nostalgic la citirea posturilor trecute, asa ca au si ele rostul lor.  Ce ziceti, cum e mai bine? Daca insir verzi si uscate despre ce mai fac eu toata ziua, nu sunt plictisitoare? Cred ca de fapt tintesc spre ceva intermediar, insa am nevoie si de timp si de inspiratie! Sau poate doar de cateva zile fara net, ca uite cum m-a prins logoreea dupa astea patru zile de "absenta"!

Daca ar fi sa fac un mini raport, as zice ca am petrecut un Craciun minunat pe plaiurile natale ale Sibiului. M-am vazut cu prietenii, am jucat jocuri de societate si remi, am avut si putin timp de lenevit la televizor... numai bine, cat sa-mi priasca Sarbatorile! Acum suntem in Cluj (eu si Radu, evident) pentru tura a doua de vizite la rude, pupaturi si bere cu prietenii. Iar miercuri vom pleca spre Borsa, unde facem revelionul. Va fi o nebunie, pentru ca in total suntem 41 de persoane! Adica un nucleu de oameni, plus gastile aditionale de la vreo trei revelioane incoace. Trebe ca va fi interesant, dar si despre asta cred ca voi povesti intr-un episod urmator... Plus ca mergem unde se pune harta in cui, in Maramures, unde eu n-am mai fost pana acuma. Sper ca macar vreme buna de fotografiat sa fie, ca zapada am inteles ca ne cam ocoleste anul asta!

Sunt sigura ca am uitat sa povestesc despre ceva, dar asta este. Poate mai prind maine otara de timp pe net si-mi mai vin idei intre timp. Pana una alta, sarbatori fericite in continuare si sa ne vedem sanatosi in anul care vine (si e din ce in ce mai aproape)!

Grij' p'afar!

Bănălăii

N-am fost niciodată un mare fan al diminutivelor. Când eram mai mică şi mergeam în fiecare vară la Cluj, tot timpul mă pufnea râsul când o auzeam pe mătuşa mea folosindu-le în exces: supică, pireuţ, fripturică, etc (ciudat, cum mi le amintesc doar pe cele legate de mâncare, deşi sunt sigură că erau şi din alte "domenii").


Aşa, deci cum ziceam, diminutivele mi se par caraghioase, mâţâite si în general le suport (în cantităţi mici) doar pentru exprimarea afecţiunii. Veţi înţelege în acest context de ce mă enervează un anume diminutiv, pe care-l aud tot mai des parcă în ultima vreme: "bănuţii". Întotdeauna la plural, cu referire de obicei la banii de salariu (sau din vreo altă sursă de venit): "să-mi iau şi eu bănuţii luna asta şi mergem la shopping"; "îţi dau bănuţii data viitoare când ne vedem" şi altele asemenea.


Şi nici măcar nu mi se pare amuzant... când îl aud am mai degrabă o reacţie cam ca şi cum aş mânca o lămâie: mi se face gura pungă şi-mi vine să mă strâmb. Deci, vă întreb: de ce toată lumea foloseşte "bănuţii"? "Banii" nu e  de ajuns? Ni-s aşa dragi de simţim nevoia să-i alintăm? Habar n-am... pe mine una, scutiţi-mă de bănuţi şi daţi-mi bănălăi :)

Ia cadou', neamule!

Aţi început cumpărăturile de sărbători? Deja mai sunt doar două săptămâni până la Crăciun... ştiaţi, nu? Pe mine, una, de câţiva ani încoace, luna decembrie mă cam ia pe nepregătite. Deşi în fiecare an îmi propun să mă gândesc din timp ce cadouri vreau să cumpăr şi pentru cine... fac ce fac şi mă trezesc în ultimele câteva zile, alergând de nebună prin oraş.

Şi se pare că anul ăsta o să am pe unde să alerg, nu glumă. Au răsărit târgurile de cadouri de peste tot, doar timp şi dispoziţie de umblat să fie... Până acum, avem aşa:

• Târgul Cărtureştilor - din 4 până în 31 decembrie, la librăria Cărtureşti Verona (Str. Arthur Verona, nr. 13-14) auto-intitulat "micul târg de cadouri deştepte", adresat în special iubitorilor de cărţi, muzică şi filme.
• Boutique de fineţuri - weekendul ăsta, adică 12-13 decembrie, la Cafepedia (Str. Arthur Verona, nr. 2) - ne aşteaptă cu "produse rafinate" şi cadouri gratuite pentru primii 500 de vizitatori.
• Marche de Noel - tot 12-13 decembrie, la Institutul Francez (Bulevardul Dacia, nr. 77)
• Clasicul târg de la Sala Dalles - din 30 noiembrie până în 23 decembrie, pe bulvardul Nicolae Bălcescu, nr. 18.
• Festivalul darurilor de Crăciun - din 4 până în 23 decembrie, la Sala Palatului.
• Şi pe lângă astea, majoritatea parcurilor mari (Parcul IOR, Parcul Kiseleff, Cişmigiu, etc?) ca şi trotuarele din centru sunt pline de tarabe cu "suveniruri de iarnă" şi alte asemenea.

Problema e alta: pe la toate târgurile astea, se găsesc cam acelaşi lucruri... Multe bijuterii, ceva haine, căni de diverse feluri, cărţi, vinuri, filme, muzică şi tot felul de nimicuri mai mult sau mai puţin utile (câte rame foto sau brelocuri amuzante poţi face cadou până să epuizezi toţi prietenii din agendă?). Deci, dacă nu eşti atent şi nu cauţi cu atenţie, de la un astfel de târg poţi lua cu uşurinţă un cadou impersonal şi - să-i zicem aşa - obişnuit.

Dar să zicem că mă orientez spre altceva: nu mă încred în faptul că vreun târg de cadouri o să-mi rezolve problemele şi plec în căutarea unor daruri speciale. Adică mă gândesc dinainte, cam ce fel de cadou caut pentru fiecare şi dup-aia mă duc pe cât posibil drept la ţintă. Sună bine, nu? Dar deja am dat într-o altă problemă: ce-şi doresc oamenii să primească de Crăciun? Vor ceva practic sau ... altceva? Dacă e ceva practic, de ce anume au nevoie? Bineînţeles, răspunsurile variază de la persoană la persoană, şi cu cât vrei să faci mai multe cadouri, cu atât problema devine mai spinoasă.

Personal, îmi place să primesc în dar lucruri pe care mi le doresc, dar pe care nu mi le-aş cumpăra singură. Cu alte cuvinte, lucruri de care nu am nevoie. Dar alţii... cum sunt alţii, nene? Mă şi văd deja, cu liste peste liste de idei şi fără nimic în traistă... sau şi mai rău: şi fără idei, şi cu traista goală!

Deci, ajutor! Daţi-mi idei de cadouri de Crăciun care să iasă din tipare! Şi lămuriţi-mă şi pe mine, cum e mai bine: cadourile practice sunt ok sau nu?

[PS. Recitind articolul ăsta, îmi dau seama de ce nu e bine să scrii pe blog de la birou. Prea multe chestii care să distragă atenţia pot duce la exprimări alambicate şi dubioase... şi da, e valabil şi pentru acest post-scriptum!]

Mersul pe jos face piciorul frumos

Cam ăsta a fost mesajul Bucureştiului de astăzi, prima zi a grevei de la metrou. Asta pentru că haosul creat pe stradă a întrecut orice aşteptări (cel puţin aşteptările mele). 

Din întâmplare, am avut ceva treabă cam la 20 minute de mers pe jos de casă, înainte de a merge la birou. De obicei aş fi luat un autobuz. Dar cum era coloană serioasă de maşini pe drumul spre staţie, şi în zare nu se vedea nimic care să semene a mijloc de transport în comun, am ales să merg pe jos. Ei bine, nu doar că nu m-a ajuns autobuzul până la destinaţie, dar am ajuns eu din urmă unul care aştepta cuminte în coloana de maşini. Bineînţeles (în spiritul celor teri ceasuri rele de marţi) am şi bătut drumul degeaba: persoana pe care o căutam se pierduse în trafic, şi nu se ştia când va ajunge... dacă va mai ajunge în cursul zilei! M-am enervat puţin, aşa că m-am decis să continui drumul spre muncă tot pe jos, ca să am timp să-mi revin. Sincer, dacă mă urcam într-un autobuz cred că săream de gâtul cuiva... sigur mi-ar fi sărit ţandăra la cât erau de pline şi cât de încet se mişcau!

Oricum, plimbarea mea a fost educativă. De pe margine, am reuşit să mă detaşez de isteria generală şi chiar să mă amuz! Însă, credeţi-mă, era nebunie! Intersecţii blocate, liniile de tramvai blocate, autobuze pline vârf şi claxoane peste claxoane! Şi în general foarte multe maşini, şi foarte multe ocupate doar de şofer. M-a uimit (pentru a câta oară), incapacitatea oamenilor de a gândi în perspectivă. Adică ştii că nu circulă metroul şi atunci ce te gândeşti tu, ca om inteligent: ia să mă duc eu cu maşina! Chiar dacă n-am mai mişcat-o din parcare de câteva luni. Pai nu ţi-a tecut prin cap că şi alţii vor folosi acelaşi raţionament? Că te vei trezi blocat în intersecţie, cu palma blocată în claxon? Şi nu puteai să iei măcar un coleg / rudă cu tine în maşină? Poate îţi mai ţinea de urât, şi era cu o maşină mai puţin pe stradă!

Asta e problema, oamenii nu gândesc în perspectivă. De fapt, asta e prima problemă. A doua problemă e că nu le pasă! Ok, ai ieşit cu maşina, asta este; sunt multe alte maşini în trafic, asta este; suportă, dacă te-a mâncat în cur! Dar nuuuu... aici intervine fenomenul "mie să-mi fie bine, de restul mi se rupe". Adică ce dacă nu mai e loc nici să arunci un ac, intru şi eu în intersecţie, că doar mă grăbesc! Ce dacă tramvaiul plin nu poate trece de mine, nu vedeţi că toate benzile sunt pline? Pe unde să merg altundeva decât pe linia de tramvai? Nici n-are sens să comentez cum atitudinea de genul ăsta face lucrurile şi mai rele, inclusiv pentru cei care o practică. Aşa ajungem din nou la gândirea în perspectivă, şi-am stabilit deja că fenomenul ăsta e total absent din peisaj.

Îmi vine automat în minte un fenomen din Franţa. Veneam de la mare şi am prins un blocaj pe şosea - se înainta puţin şi încet, şi coloana ţinea până la cea mai apropiată localitate. Ce făcea lumea? Conducea liniştită. Fără claxoane, fără nervi şi - cel mai important - fără să ocupe benzile de siguranţă de la marginea şoselei. Aveam deci o coloană de maşini civilizată şi câte o bandă întreagă liberă pe fiecare sens! Când aţi văzut ultima dată aşa ceva? Sau câte o bandă întreagă dedicată mijloacelor de transport în comun, pe care nu călca roată de maşină...

Dar să revenim la oile noastre (din trafic). De claxoane m-am distrat, de tramvaie eşuate într-o mare de maşini m-am distrat... M-am mai distrat de jandarmii care păzeau intrarea în metrou - poate ca să nu-i vină vreunui şofer ideea să scurteze drumul pe-acolo. Şi m-am mai distrat de un fotograf care se urcase pe gardul de la metrou la Unirii ca să fotografieze de sus "hoardele" de oameni care mergeau pe jos. Sincer, mie nu mi se păreau aşa mulţi, dar na...

Concluzia? De mâine iau bicicleta. Şi fac dansuri anti-ploaie, că fix aia ne mai lipseşte!

vvvvvrum :)

Nu-mi plac maşinile. Nu ştiu diferenţele tehnice dintre o marcă şi alta. N-am carnet. Nu plănuiesc să am maşină în viitorul apropiat. Dar zău că mi-ar plăcea să conduc un Aston Martin pe Transfăgărăşan!

Vineri 13!?

Nici n-a început bine ziua de azi şi mi s-a atras atenţia deja de două ori că e vineri 13... uuu... Superstiţia asta sincer nu mă atinge, însă m-am distrat căutând pe net detalii despre ea. Uite ce-am găsit interesant:
- Data de 13 pică într-o vineri între o dată şi de trei ori pe an. Anul ăsta, azi e a treia vineri 13. Deci e un an taare ghinionist!?
- Teama iraţională de vineri 13 (da, există şi aşa ceva) se numeşte paraskevidekatriafobia. Din cauza unor cuvinte ca ăsta s-a inventat copy-paste-ul!
- Diverşi oameni cărora nu le place vineri 13, evită să facă chestii importante într-o astfel de zi. Nu călătoresc cu avionul, nu îşi programează intervenţii chirurgicale, conduc mai cu atenţie, etc. Se pare chair că în unele locuri numărul de accidente pe şosele este mai mic în zilele de vineri 13... eu n-aş numi ăsta ghinion!
- Oamenii au ceva şi cu numărul 13, evident, chiar fără asocierea cu o zi a săptămânii. Sunt clădiri care sar peste etajul 13, aeroporturi care nu au poarta 13 şi în general nu se invită 13 oameni la masă. Ba chiar în Franţa poţi apela la un al 14-lea invitat profesionist (quatorzieme), dacă altfel nu te descurci să eviţi fatidicul număr.


Voi ce superstiţii aveţi legate de vineri 13?


A, şi mi-am mai dat seama de o chestie: numărul de litere al numelui meu de familie împreună cu oricare dintre penume este... aţi ghicit! 13! Pfiu, bine că am două prenume :)

Wir sind das Volk!

It should be easier to go to your Neighbor than to go to the Moon, originally uploaded by glennbphoto.

Astăzi se împlinesc 20 de ani de la căderea Zidului Berlinului. În seara asta, în Berlin, va cădea un altfel de zid. 1000 de piese de domino uriaşe au fost pictate de artişti locali, copii şi elevi, sau chiar membri ai unei orchestre de renume internaţional - iar diseară vor cădea una câte una, în amintirea revoluţiei paşince care a început în 9 Noiembrie 1989.

Eu nu-mi amintesc aproape nimic din perioada de dinainte de 1989. Despre Revoluţie la fel de puţin. Aveam 7 ani pe-atunci şi ţin minte un vad regret copilăresc pentru că n-am mai apucat să fiu pionier... La fel ţin minte  că am petrecut toată perioada Revoluţiei în casă, era soare afară şi se auzeau elicoptere, iar eu şi frate-meu stăteam ascunşi pe după pereţii din hol şi pe sub birouri şi citeam revista Pif... Cu atât mai greu îmi e să-mi imaginez un oraş împărţit şi despărţit de ditamai zidul! Rude care nu se puteau vizita pentru că unii locuiau în vest iar alţii în est, posturi vamale cu soldaţi înarmaţi în mijlocul oraşului şi cu încercări de "evadare" dinspre est spre vest.

Dacă sunteţi curioşi ce fel de reguli erau impuse pentru vizitele dintr-o parte în alta, puteţi citi pe larg pe Wikipedia. Iniţial nimeni nu avea voie să treacă graniţa dinspre est spre vest, dar ulterior au început să se facă concesii pentru vârstnici, călătorii în scop profesional, şi pentru probleme importante ale familiei în cazul rudelor. Mi se pare de neconceput acum, când pot stăbate Europa cu rucsacul în spate şi paşaportul în buzunar!

Acum doi ani, când am fost cu trenul prin Europa, am petrecut două zile şi la Berlin. Ce-i drept, eu am insistat să mergem pe-acolo ca să-l văd pe Ampelmann (care e tot o amintire a comunismului) dar până la urmă Berlinul mi-a plăcut atât de mult încât trebuie musai să-l vizitez din nou. Nemţii au ştiut să-şi închidă frumos rănile... clădirea Reichstag-ului, incendiată în 1933 şi apoi aproape dată uitării în timpul Războiului Rece a fost restaurată după reunificare, iar domul de sticlă din vârful ei este una din principalele atracţii turistice ale oraşului. Pe terenurile dinte graniţe s-au construit centre comerciale şi clădiri de birouri, iar ceea ce era odata "no man's land" e acum centrul modern al Berlinului, şi un simbol al renaşterii oraşului.

Dar umbra Zidului se simte încă în oraş. Se simte în bucăţile rămase mărturie, în muzeul de la Checkpoint Charlie, se simte în linia de piatră cubică ce marchează conturul fostului zid. Şi se simte încă, sunt sigură, în minţile oamenilor. Au trecut 20 de ani de atunci şi umbra comunismului încă se simte.

Şi la noi se simte. Şi mai avem până să ne revenim din şocurile vechiului regim şi ale "tranziţiei". Mulţi dintre noi am crescut deja într-o lume în care războiul (chiar şi cel rece) e o chestie din cărţile de istorie. Şi în loc să ne rescpectăm libertatea şi să ne trăim aşa cum se cuvine democraţia, găsim metode de a o face urâtă şi grea. Poate ar trebui să ne gândim mai des la Zidul Berlinului. Am câştiga cel puţin ceva perspectivă...

[Dacă sunteţi curioşi, a apărut pe Flickr un grup cu poze din Berlinul anilor 1961-1989. Unele dintre ele sunt chiar impresionante, aşa că eu zic să vă uitaţi - aici]

Meteo

Ziceam ieri ceva de prima zăpadă... ei bine, azi dimineaţă când am ieşit din metrou, nu mică mi-a fost mirarea când a început brusc sa fulguiască! Ce-i drept, a durat doar câteva minute, iar după ce-am ajuns la birou a ieşit şi soarele, dar totuşi.... vine iarna, fraţilor!

După how-to-web

Am auzit azi la how-to-web că list-posturile sunt vedete în lumea blogging (pen'că sunt uşor de citit şi digerat în era asta a vitezei în care ne aflăm), aşa că am să fac şi eu un rezumat al conferinţei How to Web, la care am avut azi plăcerea să particip.

Întâi şi-ntâi trebuie să spun că am fost plăcut surprinsă de organizare şi de conferinţă în general. Subiectele atinse au fost interesante, prezentările la fel (marea majoritate), iar partea logistică a funcţionat fără probleme vizibile participanţilor. Toate astea m-au făcut să rezist prin maratonul de 10 ore de stat prin Poli şi împrejurimi şi cele 12 prezentări acoperind o mare varietate de teme. Despre prezentări vreau să vorbesc, pe scurt, în cele ce urmează.

1. Semantic Web (Vladimir Oane)
- subiect foarte interesant, chiar m-a pus pe gânduri vis-a-vis de "ecosistemele API" pe care diversele proiecte online le creează pentru interacţiunea şi integrarea cu alţi jucători din domeniu.
- mi s-a părut că Vladimir era cam stresat sau grăbit, sau... ceva, pentru că discursul lui nu m-a prins foarte tare. Iar ponderea mare de cuvinte şi expresii în engleză mi-a lăsat un gust amar.

2. Web techs (reprezentanţi Adobe şi Microsoft)
- discuţia avea potenţial, dar n-am rămas cu mare lucru din ea. Tipul de la Microsoft avea ceva mai multă carismă (deşi în sală erau unii pregătiţi să-l "linşeze" :P). Din păcate era cam gălăgie în sală şi s-a şi auzit foarte prost pâna în partea a doua a sălii, unde eram şi eu.

3. Ce înseamnă succesul (Dragoş Roua, Octav Druţă, George Lemnaru)
- din nou o discuţie, ceva mai interesantă decât precedenta, dar cu aceleaşi probleme legate de "sonor".
- am aflat un rezumat despre cum să faci bani cu un site / blog: donaţii, promovare produse, programe de afiliere, cursuri
- şi cum se începe un business cu cei trei F - Friends, Family, Fools. Amuzant dar cu un sâmbure de adevăr.

4. User experience design (Maximilian Marele)
- iarăşi un subiect extrem de interesant, cu aplicabilitate la designul de interfeţe în general, nu doar la web
- mi-au plăcut recomandările de cărţi, dintre care de Don't Make me Think ştiu de ceva vreme (e pe un wish-list mental din categoria cărţi tehnice)
- Max a prezentat cu entuziasm şi pasiune, mi-a plăcut atitudinea lui.

5. Social media (Călin Fusu de la Neogen)
- personal mă interesa mai degrabă cum aş putea folosi eu un sistem de reţea socială pentru a-mi promova un proiect. Cum subiectul ăsta a fost tratat doar marginal, prezentarea nu m-a prins atât de tare.
- am apreciat atitudinea deschisa a lui Călin Fusu şi modul sincer şi franc de a răspunde la întrebări.

6. Cum începi un business de web (Vladimir Oane, Mihai Sava, Eugenia Cosinschi, Cristina Alexandru, Cristian Pascu)
- iarăşi o discuţie care avea potenţial, dar în care din cauza numărului mare de vorbitori ideile s-au cam repetat. Afirmaţiile interesante se puteau pierde în discuţia de fond dacă nu erai atent.
- de reţinut: ideile sunt overrated, e mai important să începi munca (Vladimir); solicită, acceptă şi ţine cont de feedback de la utilizatorii tăi (Mihai), dă dovada de dinamism şi flexibilitate.

7. Cloud computing (Andrei Dragomir)
- subiect interesant, îţi dă o idee despre viitorul hostingului şi puterea virtualizării, chiar dacă nu s-a putut intra în foarte multe detalii şi o prezentare ok.

8. Video management (Mihai Sava)
- cea mai mişto mi s-a părut ideea conform căreia poţi publica conţinut video interactiv. Ceva de genul, te uiţi la un film şi la un moment dat anumite produse din scenă sunt identificate ca fiind interactive; dacă faci click pe ele te poţi duce direct să le cumperi, în timp ce filmul tău te aşteaptă pus pe pauză. Intrigant... deşi un aşa stil de publicitate s-ar putea să mă enerveze la culme.

9. Despre antreprenoriat (Vlad Stan)
- deşi conţinutul prezentării nu a fost fenomenal, carisma şi stilul lui Vlad au făcut-o infinit mai interesantă.
- mi-a plăcut însă la nebunie afirmaţia legată de Trigwee: dacă toată lumea şi-ar publica visurile, am putea folosi Trigwee pentru a afla visurile omenirii. O viziune cu adevărat nobilă! (Oricum, m-a atras ca să visez cu ei)

10. Data mining pentru aplicaţii web (Paul Chiriţă)
- despre data mining ştiam destule de la şcoală, iar pe partea de web nu s-a vorbit despre ceea ce mă interesa pe mine. Prezentarea a fost despre urmărirea modului în care utilizatorul navighează printr-un anumit site (usage mining), în timp ce pe mine mă interesa tare mult analiza conţinutului relevant pentru un utilizator (content mining). Dar chiar şi aşa, am mai aflat câte ceva despre unelte de analiză (server-side) de care nu ştiam. Deci, interesant.

11. Multiplayer games (George Lemnaru)
- foarte interesantă partea despre cum concepi şi realizezi un produs. Despre discuţia cod vs documentaţie de design o să scriu într-un post viitor. Dacă m-ar atrage gamingul, aş încerca şi erepublik. Dar nu-s în publicul ţintă :)

12. eGovernment (Ciprian Dobre)
- am fost plăcut surprinsă să aflu despre noi proiecte de cercetare în desfăşurare la Poli (că "pe vremea mea" erau cam rare, sincer). Şi, vorba cuiva, la fel de plăcut surprinsă de faptul că un proiect în parteneriat (cu ASE şi Fraunhofer Fokus) a fost implementat la timp şi (spun ei) chiar funcţionează.
- prezentarea a fost cam lungă şi cam aridă (Poli style, din păcate)

Cum ziceam, per total conferinţa mi s-a părut un real succes, şi are potenţial de a deveni şi mai bună şi a se dezvolta interesant în viitor. Eu una am să mai merg, dacă voi mai avea ocazia. Până una alta, cred că organizatorii merită felicitări!

[Aş mai scrie, dar sunt cam terminată după trezirea matinală şi ziua plină. Plus că în Poli e la fel de frig cum îmi aminteam şi tare mi-e teamă că sunt pe care să răcesc...]

Ziua cea mai lungă

Probabil toată lumea ştie că azi s-a schimbat ora şi că din cauza asta, ziua de azi e ziua cea mai lungă din an. Apropos de asta, am auzit o întrebare drăguţă la radio ieri: ce faci cu o oră în plus? Eu una cred că o să mă duc la o cafea de după-amiază în ora asta, dar sunt curioasă să aflu şi parerile altora.

Deci, ce faceţi cu o oră în plus pe ziua de azi?

Chestii care mă enervează

1. Reclamă pentru un ziar, difuzată la radio. Ideea principală a reclamei e că în ziarul respectiv nu vor fi tratate subiecte politice. Şi vorbeşte un nene cu voce sobră despre chestia asta ceva vreme, fără să uite să menţioneze şi că ziarul pe care-l promovează e liderul presei "quality" din România (ce-o mai fi şi presa quality nici nu vreau să întreb...). Şi dup-aia urmează finalul apoteotic - o voce de copil, care ne spune: "dacă te-ai săturat de politică, citeşte şi tu ". Am rămas interziscă ca la auzul unui banc sec... Spuneţi-mi şi mie, ca nu mă prind: ce legătură e între copil şi lipsa politicii din paginile ziarului?

2. 9 fără ceva dimineaţa, intersecţie din Bucureşti. Pe cele două benzi ale unuia dintre sensuri stă coloana de maşini la semafor. Pe liniile de tramvai s-au format încă două benzi de "jmecheri" care sunt mai presus de aşteptatul în coloană. De ce li se pare acestor şmecheraşi că şi aşteptatul la semafor e sub demnitatea lor, şi insistă să mă calce pe trecerea de pietoni?

3. Săptămâna asta n-am ieşit în oraş mai mult de drumul birou - acasă, care înseamnă vreo juma de oră de mers pe jos şi cu metroul, pe o distanţă nu foarte mare. Cu toate astea, în fiecare zi am numărat cel puţin 5 gagici încălţate cu acelaşi model de cizme. E vorba de faimoasele cizmuliţe australiene UGG. Sincer, mie mi se par cam UGGly, dar nu te poţi pune cu "tendinţele toamnei"! Totuşi, de ce ai vrea să porţi un articol vestimentar (care şi sare în ochi) pe care îl poarta încă ţşpe mii de alte fete? Şi unde mai pui că arată chiar la fel toate cizmele astea! Deci... de ce?

M-am răzgândit... nu mă enervează chiar aşa de tare chestiile astea! Mai degrabă mă amuză :)

How-to-web

Văd că în ultima vreme Facultatea de Automatică şi Calculatoare (şi Politehnica în general) începe să semene din ce în ce mai mult cu ceea ce-mi imaginam eu că ar trebui să fie o comunitate academică. Mă refer acum mai ales la implicarea UPB în organizarea de concursuri, conferinţe şi întâlniri prin care viitorii absolvenţi au şansa de a vedea părţi ale domeniului pentru care se pregătesc diferite de cele strict legate de şcoală (teme, cursuri, proiecte). Evenimentele de genul ăsta sunt importante pentru că îţi pot da perspectivă, te pot ajuta să te gândeşti puţin mai departe de viitoarea sesiune şi, de ce nu, să-ţi dai seama ce fel de carieră din domeniul IT este potrivită pentru tine.

Despre ultimul exemplu de acest gen tocmai am aflat în această dimineaţă, şi întâmplarea face să fie un subiect care mă interesează. Este vorba de conferinţa How-to-web, care se auto-intitulează "prima conferinţă educaţională dedicată webului din România". Conferinţa va avea loc sâmbătă, 31 octombrie, în Facultatea de Automatică şi Calculatoare. Din ce-am văzut în agendă, participarea la conferinţa e atractivă din cel puţin două puncte de vedere:

1. Informaţii interesante şi de actualitate din domeniu - de la începerea unui business pe web până la social media sau eGovernment. De aici vine perspectiva de care vorbeam mai sus. Participarea la un dialog despre cele mai noi tehnologii şi dialogul de idei cu oameni care fac deja ceva în domeniu nu poate fi decât benefic, pentru că mi se pare că aşa apar ideile cu adevărat bune şi originale. Iar pentru tinerii profesionişti o astfel de conferinţă poate fi extrem de utilă, mai ales că orice firmă mică ştie că web-ul te poate ajuta enorm la început, aproape indiferent de domeniul de activitate.

2. Posibilitatea de networking. Discuţii mai mult sau mai puţin formale cu profesionişti şi colegi nu pot decât să avantajeze atât un student care se pregăteşte să-şi înceapă cariera, cât şi un profesionist care poate vrea să-şi promoveze propria afacere. Niciodată nu ştii pe cine vei întâlni şi cine ar putea avea nevoie de serviciile tale pe viitor.

În ceea ce mă priveşte, voi continua să merg la întâlniri şi conferinţe cât mai multe şi diverse, chiar din domenii care poate nu mă interesează la prima vedere. Cum spuneam, nu cred că e metodă mai bună de lărgirea orizontului personal şi profesional! Deci, ne vedem la How-to-web?

Herăstrău, 9 a.m.

Cândva săptămâna trecută mi s-a pus mie pata că vreau să încerc să fotografiez raze de soare printre copaci cât mai de dimineaţă (şi ideal pe ceva ceaţă...). Aşa că mi-am convins masculul că trebuie să mergem undeva unde să găsim copaci înalţi şi apă. Am convenit asupra parcului Herăstrău. Şi pentru că nu ne place să ne chinuim singuri (prin chin înţelegem trezitul la 7 dimineaţa, sâmbăta), am reuşit s-o convingem şi pe Irina să ni se alăture. Şi uite aşa ne-am găsit 4 persoane (două Irine şi consorţii aferenţi :) ) la 9 dimineaţa, umblând de nebuni prin parc cu aparatele foto.

Evident, soare n-a fost, deci nici urmă de razele mele. Ba chiar a fost friguţ faţă de ce citisem pe site-uri cu prognoza meteo. În rest plimbarea a fost foarte plăcută - am făcut poze, am povestit, ne-am distrat de diversele animăluţe de prin parc (de la veveriţe până la câini mult prea energici pentru stăpânii lor adormiţi) şi ne-am simţiti bine. Well, cel puţin eu una m-am simţit bine!

Şi-am observat o chestie interesantă: sâmbătă dimineaţa parcul Herăstrău parcă nu face parte din filmul obişnuit al Bucureştiului... Nu tu scuipători de seminţe, nu tu aglomeraţie, nu tu muzică ascultată la "boxele" telefonului mobil... Am văzut în schimb oameni care-şi plimbau câinii, oamenii care se plimbau cu rolele sau cu bicicleta (uneori cu tot cu copii), oameni care alergau şi oameni care făceau antrenamente de canotaj. Am auzit cel puţin 3 limbi de circulaţie internaţională (engleză, franceză şi germană) şi ne-am întâlnit cu un bătrânel simpatic: prima dată când ne-a văzut ne-a dat bună dimineaţa, iar a doua oară ne-a întrebat dacă am obosit deja (ce-i drept, ne cam odihneam pe o bancă la momentul respectiv).

Oricum, am zis că nu mai merg în Herăstrău decât dimineaţa devreme. E categoric mai frumos şi mai relaxant! Iaca şi poze, că tot am zis că mă capacitez să aleg câteva:

[Plimbare matinală pe una din aleile parcului. Observaţi că e singura poză în care apare soarele :) ]

[Toamna lasă urme inconfundabile]

[Practicant Falun Dafa, în zona grădinii japoneze]

[Deşeuri organice :) Frunze plutind în apa lacului Herăstrău]

[Din păcate nu aveam şanse la plimbări pe vreun covor de frunze...]

Păcat că se cam termină zilele frumoase, pentru că mie nu mi-a trecut pofta de plimbare!

I'm a daydreamer too!

Citesc blogul Alexandrei de mai multă vreme - chiar cred că este primul blog foto pe care am început să-l urmăresc - iar proiectul Daydreamers m-a cucerit de când am auzit prima dată de el. Drept urmare, mi-am luat masculul de mânuţă şi am fost duminică să ne tragem visând în poză!

Trebuie să recunosc că am fost puţin crispată, în principal pentru că mă aşteptam să fie ceva lume pe la studio şi ne-am nimerit singuri între fotografi (în gura leilor, hahahaha). Dar până la urmă a fost bine şi parcă nici n-arăt rău în poza rezultat! (Eu am o problemă când e vorba să fiu subiect al pozelor, mi se pare că sunt total ne-fotogenică...)

Dacă proiectul Alexandrei vă merge la inimă, nu ezitaţi să-i scrieţi şi să vă înscrieţi pe lista visătorilor! Trebuie doar să vă înarmaţi cu gânduri frumoase şi să vă exersaţi zâmbetul cu ochii închişi!

O să iasă ceva de genul ăsta:

PS. Dacă sunteţi curioşi, îl puteţi găsi şi pe Radu pe site-ul proiectului, lângă mine :)

O leapşă pentru înviorare!

Se vede treaba că am nevoie de impulsuri externe ca să mă reapuc de scris pe-aici, aşa că leapşa primită de la Irina a picat numai bine... Zice ea aşa (leapşa):

"Ce aţi făcut săptămâna asta pentru prima oară în viaţă sau pentru prima oară după foarte multă vreme?”

Ce să zic... în perioada asta ma început să fac mai multe lucruri noi pentru mine, dar nu sunt în ultima săptămână, aşa că nu le pot menţiona :) Cred că "pe bune" ultima săptămână a fost cam aşa:

- am început să mă joc obsesiv pe calculator (this is not good for my social life, I tell you!) un RPG mişto :)

- am plătit pentru ceva pe net, cu cardul propriu şi personal. N-a durut, şi până acuma nu sunt efecte adverse :)

- am început să vin cu o oră mai devreme la birou şi să plec tot cu o oră mai devreme

- pentru prima dată după multă vreme am fost cu nişte prieteni la un suc într-o cofetărie :)

- m-am lăsat fotografiată (de fapt, m-am dus singură să fiu fotografiată) de un fotograf profesionist - chiar dacă ipostaza n-a fost una obişnuită, it was fun şi mai vreau şi cu alte ocazii :)

- (dupa mult timp) am început să ascult din nou discografia Beatles. Melancolia, bat-o vina!

Na cam asta. Mai am chestii noi, dar nu-s de săptămâna asta aşa că poate voi scrie despre ele separat...

P.S. Deja am trei posturi începute şi neterminate... trebe să mă mai desprind de la jocul ăla!

Proiect nou

De parcă n-aveam destule chestii pe care să vreau să le fac în timpul meu liber (atât cât e), a mai venit şi masculul din dotare cu o idee creaţă: ia hai să punem noi pe net o poză pe zi!

Ideea nu e nouă, se practică destul de des în diverse variante. Varianta noastră e cam aşa: în fiecare zi, o să alegem fiecare o fotografie pe care să o publicăm pe un blog - adică aici. Fotografia nu trebuie musai să fie făcută în ziua respectivă, deşi primeşte puncte în plus dacă este :), iar toată treaba asta va dura (teoretic) un an. Să vedem acuma cât ne va ţine entuziasmul...

Mie una îmi place ideea, nu pentru că aş avea nevoie de *încă* un loc prin care să ocup Internetul cu pozele mele, ci pentru că sunt curioasă dacă pot ţine un "jurnal vizual". Adică, aş vrea pe cât posibil ca pozele mele să fie făcute în ziua respectivă (sau măcar în perioada respectivă), iar dacă nu sunt, să aibă legătură cu starea mea sufletească din perioada respectivă... (deşi, cum faci o poză care să exprime plictiseala cronică?)

În fine, deocamdată ieri a fost prima zi, o să vedem pe parcurs ce iese din toată treaba. Dacă ne plictisim poate ne apucăm să ne dăm teme sau să ne "ilustrăm" fotografiile cu texte, sau cine ştie ce idei ne mai pot veni! Oricum, eu v-aştept să aruncaţi un ochi din când în când şi pe-acolo şi să comentaţi pozele, dacă aveţi chef!

Dacă eram londoneză...

...poate că aşa mi-ar fi arătat pauza de masă

[a se observa fusta relativ scurtă a tipei din dreapta, fustă ce n-o împiedică să stea pe iarbă.... VREAU ŞI EU!]

"Gypsy lyrics" în concertul lui Cohen

Pe care nu le-a huiduit nimeni :)

Well I see you there with the rose in your teeth
One more thin gypsy thief
(Famous blue raincoat)

Come over to the window, my little darling,
I'd like to try to read your palm.
I used to think I was some kind of Gypsy boy
before I let you take me home.
(So Long, Marianne)

Şi, în fine, o melodie întreagă cu această temă...

So, ce concluzie să tragem din asta?

There is a crack, a crack, in everything

That's how the light gets in...

Cred că a fost primul concert la care am fost şi la care am ştiut toate melodiile! Şi o foarte mare parte din versuri...

Mi-a plăcut mult Cohen, deşi - cum mă aşteptam, de altfel - nu a cântat niciunul dintre cântecele "dark" prin care eu personal am avut primul contact cu el. Din perioada respectivă (1970) cred că doar "Famous Blue Raincoat" a fost.

Oricum, la cei 74 de ani ai săi, vocea lui Cohen are încă puterea să te atingă. Ca atitudine, e ca un actor bătrân, care primeşte fiecare ovaţie a publicului cu o plecăciune. A îngenuncheat pe scenă, a cântat cu ochii închişi şi l-am văzut mimând versurile atunci când vocea era a altcuiva. A fost cald şi plăcut, ni s-a adresat doar cu apelativul "friends" şi la final a primit - asemenea actorilor - un buchet de flori. Şi ne-a mulţumit de nenumărate ori pentru aplauze şi pentru primire. Per total mi s-a părut că a trăit concertul, că s-a implicat şi s-a bucurat de el alături de noi.

Trupa care îl însoţeşte e formată din muzicieni unul şi unul, pe care i-a prezentat de cel puţin două ori în timpul concertului, cu o pompă rezervată parcă titlurilor nobiliare. Mi-a plăcut în mod special omul cu chitara ("the virtuoso" from Barcelona), cel cu instrumentele de suflat şi tipele de la voce. Fiecare din ele avea un alt tip de voce, toate minunate (goosebumps kind of wonderful) şi potrivite anumitor piese.

Ca puncte minus, m-a stresat foarte tare un ecou care se auzea din spatele nostru pe anumite instrumente şi uneori pe voce (probabil reflectat din copacii înalţi din spatele stadionului) şi budele publice (jegoase cum de mult n-am mai văzut, fără hârtie igienică şi fără apă pentru spălat pe mâini!). Pentru ecou, am ţinut palma drept paravan în spatele urechii (mi-a cam amorţit la un moment dat, totuşi), iar pentru bude... am strâns din dinţi...

Din ce-am văzut pe net, concertul a cam semănat cu cel din turneul de anul trecut, cel puţin ca setlist. La fel, a fost cam acelaşi în toate ţările pe unde a fost. Publicul reacţionează însă destul de diferit. La noi lumea a fost mai cuminte şi timidă. Pe la alţii se auzeau strigăte gen "I love you, Leonard Cohen" şi se cam cântau piesele (cât de cât).

Pentru mine per total a fost o experienţă minunată şi mă bucur că n-am ratat şi acest al doilea concert. Mi-a mai amintit că poezia încă n-a murit şi că mai sunt oameni (me included) care se pot entuziasma la auzul unei voci frumoase, unui vers sau unei armonii!

So dance me, to the end of love!

Ps. La final, dar nu în ultimul rând, many thanks to the irresistible, incomparable, sublime and ever so wonderful miss Andreea zisă şi Coco pentru că m-a convins să-mi iau bilet şi mi-a ţinut companie în această minunată seară! :) (cam aşa era cu titlurile "nobiliare" de care ziceam mai sus).

The brits have a quote for everything

Şi dacă e din Shakespeare, cu atât mai bine!

Am găsit următorul citat, gravat pe circumferinţa unui ceas solar, în pavajul de vis-a-vis de Houses of Parliament:

To carve out dials, quaintly, point by point,
Thereby to see the minutes, how they run--
How many makes the hour full complete,
How many hours brings about the day,
How many days will finish up the year,
How many years a mortal man may live

[King Henry the Sixth, William Shakespeare]

Se pare că Londra este plină de ceasuri solare - cele mai multe pe zidurile caselor, dar şi în pavaj (cum e cel de care ziceam mai sus) sau înălţate sub formă de statui. Există chiar mai multe tururi specializate, propuse celor care vor să vadă cât mai multe astfel de cadrane - două exemple aici şi aici.

În primul exemplu se vede şi ceasul din pavaj, pe care eu nu l-am fotografiat, dar care e destul de interesant. Este ceea ce se cheamă un ceas solar "analemmatic" - foloseşte corpul uman ca sursă de umbră pentru limba ceasului. Privitorul trebuie să ocupe o anumită poziţie, indicată de obicei pe cadran în funcţie de momentul din an, iar umbra sa va indica ora. Sincer, mie mi s-a părut că a cam rămas în urmă ceasul solar de la Houses of Parliament, dar e posibil să nu îl fi folosit cum trebuie, sau poate discrepanţa să fi fost dată de ora de vară...

În aceeaşi zonă, mai precis pe turnul bisericii St. Margaret's Westminster, lângă Westminster Abbey, se află o serie de cadrane solare verticale, albastre:

Pe celelalte feţe ale turnului cadranele arată cu totul altfel, liniile orelor nemaifiind paralele cu indicatorul. Mai mult: cadranul din poză e poziţionat pe zidul orientat către est, şi deci arată doar orele dimineţii...

Cum spuneam, ceasurile solare sunt construcţii interesante!

Dar ceasul care m-a surprins cel mai tare este unul despre care n-am realizat că e ceas solar până când nu am citit despre el, după ce ajunsesem deja la Bucureşti. La prima vedere, pare doar o statuie în curtea Observatorului Regal de la Greenwich:

La o privire mai atentă, însă, se pot observa liniile orelor, peste care cade eleganta umbră a cozilor de delfin:

Trebuie să recunosc că am rămas surprinsă, şi-mi pare rău că nu am stat să studiez mai îndeaproape sculptura şi să înţeleg exact care e "mecanismul" ceasului. La fel de rău îmi pare şi că n-am fotografiat şi alte cadrane orare, măcar pe puţinele pe care le-am văzut...

Şi dacă tot vorbeam despre măsurarea timpului, am mai aflat o chestie interesantă la Greenwich. Pe acoperişul observatorului se află un stâlp, pe care culisează o aşa zisă "minge a timpului" (time-ball).

Mai demult, ceasurile nu erau nici pe departe atât de precise ca astăzi (un ceas performant de navigaţie avea o întârziere cam de 1 sec / zi), dar ora exactă era importantă pentru determinarea poziţiei pe mare. Aici intervine time-ball-ul: o dată pe zi, bila era urcată până la capătul stâlpului când se apropia ora 1 după-amiaza, iar la 1 fix i se dădea drumul să cadă în poziţia în care se vede şi mai sus. Astfel, navigatorii de pe Tamisa se puteau uita către dealul pe care e postat observatorul pentru a-şi regla ceasurile. Cică bila mai cade şi azi (mai mult pentru turişti, evident), însă noi am ajuns la observator mult după ora 1, aşa că trebe să-i credem pe cuvânt :)

Deci aşa cu ceasurile în Londra. Ar mai fi Big Ben, dar despre el poate o să scriu altă dată. Nu de alta, dar a trecut de ceva vreme ora de culcare - n-am nevoie de ceas solar ca să-mi dau seama de asta! :)

Sitting in an English garden waiting for the sun,
If the sun don't come, you get a tan from
Standing in the English rain.

[Beatles]

Greetings :)

Pentru că tot îi spuneam colegului meu ,Alex, (hi there!) că o să le scriu pe blog cât de fain e în concediu, iată-mă!

Deeeci, dragi colegi, la Londra este foarte frumos, vreme numai bună de plimbat şi văzut chestii. Păcat doar că sunt prea multe chestii şi prea puţin timp.

Din casa Silviei nu se aud maşini pe stradă mai deloc, însă din 5 în 5 minute trece câte un avion care merge spre Heathrow (deşi ca să ajungem aici de la aeroport am făcut mai bine de o oră!) şi face zgomot cât pentru câteva autobuze. Londra are străzi înguste şi dubioase, nu pot să mă uit în ruptul capului în dreapta când trec strada! Per total oraşul deocamdată mă ameţeşte... sunt prea multe lucruri total diferite care armonizează aici şi prea mulţi oameni cam în aceeaşi situaţie.

Deja mă dor picioarele după o zi jumate de plimbare, şi mâine cam la fel se va prezenta situaţia, presimt. Deci, dragi colegi, când revin din concediu voi avea nevoie de încă un concediu!

Mai multe poze vor apărea în timp aici.

Numere Fibonacci

Am aflat zilele trecute o chestie interesanta despre numerele Fibonacci si cum apar ele in natura. Cica florile tind sa aiba un numar de petale egal cu un numar din seria Fibonacci. Personal, pana acuma am gasit "dovezi" pentru 5 si 8.

Pentru cine nu stie, secventa de numere Fibonacci incepe cu 0 si 1, iar apoi fiecare numar e dedus ca suma celor doua anterioare. Avem deci:

0, 1, 1, 2, 3, 5, 8, 13, 21, 34, 55, 89, etc

Ce e interesant la seria asta (printre altele) e faptul ca daca e sa calculam pe rand rapoartele dintre un termen si cel anterior lui, rezultatele se vor apropia din ce in ce mai mult de proportia de aur:

1/1 = 1 ; 2/1 = 2 ; 3/2 = 1,5 ; 5/3 = 1,66 ; 8/5 = 1,6 ; 13/8 = 1,625 ; samd [proportia de aur = phi = 1,6180339887]

Acuma, atat despre proportia de aur cat si despre numerele Fibonacci se poate vorbi pana dimineata, dar nu ma voi lansa in asemenea romane. Ce e fascinant la phi e ca apare peste tot in natura: cochiliile melcilor, nervurile frunzelor, proportiile corpului uman. Deci, de ce nu si petalele florilor?

Si sa mai spuna cineva ca matematica nu e un domeniu interesant! Pacat ca poezia ei e atat de greu accesibila...

PS. Aveti cumva poze cu "flori Fibonacci"?

"A heart's a heavy burden."

Nori

Când eram mică mă uitam des la nori. Uneori obsesiv. Îmi plăceau cei pufoşi, de-aveai impresia că-s de mâncare... (aş zice că semănau cu vata de zahăr, dar eu nu mănânc aşa ceva, deci nu se aplică :) ) Mă uitam şi îmi imaginam ce ar putea fi formele pe care le făceau pe cer. Îmi amintesc şi acum o "ciupercă" uriaşă, în spatele blocului...

Am chef să mă uit la nori. Dar n-am timp, am un tren de prins.

Ps. Irina, ai mei sunt colorati! :)

Automatisme

[Atenţie. Acest post conţine elemente "calculatoriceşti" :)]

Prin anul I nu ştiam mai deloc programare. Ultimul contact cu îndeletnicirea din care acum îmi câştig pâinea fusese în clasa a 8-a, programând în BASIC pe calculatoare HC. În liceu n-am făcut informatică din cauza profilului pentru care am optat. Aşa se face că la facultate m-am trezit brusc faţă în faţă cu materiile de programare din anul I: Programarea Calculatoarelor şi Structuri de Date şi Algoritmi şi cu limbajul de programare C, de care eram complet străină. Dar - şi mai rău decât acestea - cu o groază de colegi din licee de informatică, participanţi la olimpiade, concursuri şi alte asemenea, care făcuseră cel puţin Pascal în liceu şi erau totalmente plictisiţi de cursurile mai sus amintite.

Vă spun sincer, a fost greu şi frustrant. Norocul meu a fost că i-am cunoscut pe Bogdan şi pe Andrei. De fapt, norocul meu şi al lui Bogdan a fost că Andrei învăţase singur programare şi că era dispus să împartă din cunoştiinţele lui, căci noi doi eram cam la acelaşi nivel de varză totală! (Salut, Andrei, I know you're reading!) Fiind colegi de grupă, nu ne-a luat mult să ajungem la un mic aranjament studenţesc: în camera lui Bogdan, ne adunam toţi trei. Eu - ca personaj feminin al poveştii - aveam însărcinarea de a da frumos din gene astfel încât unul dintre colegii lui de cameră să ne împrumute un calculator pentru câteva ore (cam cât ne lua nouă să rezolvăm un laborator simplu la programare)... Iar Andrei era cu explicaţiile, adică se chinuia să ne facă să pricepem ce-s alea structuri, liste sau - God help us - pointeri.

Unele dintre lucrurile pe care mi le amintesc cel mai bine din vremurile alea era când se mai punea Andrei la calculator şi mai făcea câte o operaţiune de-asta de rutină: gen adăugat linii de cod care scuipă text pe ecran, ca să vadă tăntălaii (eu şi Bogdan, adică) care-i secvenţa de execuţie din program - prin ce funcţii intră, cu ce parametrii, etc. Cu chestii de-astea n-avea răbdare cu noi... până scriam noi trei printf-uri (chinuindu-ne să ne amintim formate de tipărire, evident) el era ctrl+c - ctrl+v - enter - enter - schimbat textul de printat - următoarea funcţie şi presto - informaţie de debug în tot programul!

Eu rămâneam fascinată de aceste demonstraţii de virtuozitate şi uimită de rezultatul fără cusur. Nu era doar faptul că textele apăreau unde şi cum trebuie, dar şi codul arăta la fel peste tot, iar mie mi se părea neverosimil că cineva poate să facă atât de repede aşa multe operaţii una după alta fără să rateze măcar un enter din măcar una din secvenţe. Iar când mi-am exprimat această uimire, răspunsul lui Andrei a fost (as far as I can remember) ceva de genul: "când chestiile de genul ăsta vor fi la ordinea zilei şi ţi se vor părea normale o să ştii că eşti programator".

Zilele astea la muncă investigăm o problemă în produsul nostru. Avem multe fişiere mari, şi multe căi de execuţie. Iar problema e sensibilă la timp şi deci nu putem folosi un debugger. Aşa că facem logging - în ce funcţii intră, cu ce parametrii ... ctrl+c - ctrl+v - enter - enter - schimbat textul de printat - următoarea funcţie şamd. Şi bineînţeles, nu e prima dată când trebuie să fac asta. E ceva normal.

Şi mai sunt şi alte situaţii în care trebuie să repet de ţşpe mii de ori aceleaşi operaţii. Le fac fără să mă gândesc la ele, cu degetele lovind ritmic tastatura, iar între timp pot să port şi o conversaţie nu prea solicitantă cu vreun coleg.

Şi de fiecare dată, îmi aduc aminte de Andrei.

The five senses of my insomnia

The persistent buzzing of the mosquito that had already bitten me one too many times.

My fingertips following the line of your back.

The smell of the forever coming storm in the cold night air.

The Morning Star in front of my window.

Black coffee on an empty stomach.

Google translate nu ştie ardeleneşte

M-am uitat zilele trecute peste un album din Picasa al unui prieten, şi am observat o chestie interesantă: comentariile de la poze erau traduse automat din română în engleză. Mi se pare o idee interesantă şi potenţial utilă pentru eventualii vizitatori ai galeriei care nu înţeleg română.

Cu toate astea, se ştie că Google Translate e un instrument de traducere automată aflat în continuă dezvoltare - deci probabilitatea de a nu fi la fel de bun ca un traducător în carne şi oase e destul de mare. Asta e o limitare tehnologică cunoscută, deci nu e intenţia mea să mă răţoiesc, la Google.

Dar e clar ca lumina zilei că nu l-au învăţat pe translator regionalisme specifice Ardealului. Ia uitaţi:

:-)) ce faina e poza

:-)) What flour is picture

[ne prefacem că nu vedem că diferenţierea între faină şi făină se poate face simplu dacă folosim diacritice, ok?]

Pai bine, dom'le Google, ce facem aici? Să nu se mai repete, da? Ia învăţaţi repede-repede regionalisme, că data viitoare vă ascult. Începem simplu: a ţipa (vezi a doua definiţie), ţais, no şi lopitău!

Ce mă enervează de dimineaţă

- Controlorii RATB care stau ca boabele pe chiorchine la ultimele staţii ale liniei studenţeşti (într-o zonă unde nici nu sunt case de bilete, apropos) când pe alte linii nu vezi picior de controlor.

- Oamenii care sunt beţi la ora 10 dimineaţa şi simt nevoia să cânte "Zaraza" în autobuz (vârsta înaintată nu mi se pare o scuză bună pentru asemenea comportament).

-Calculatoarele aflate la 10570.14 km distanţă (aproximativ), pe care durează o veşnicie să copiez un director de 542 MB. Bine, recunosc, astea nu mă enervează atât de tare... nu de alta, dar datorită lor am timp să scriu baliverne pe blog :)

Gotta love the brits

Am reuşit să mă leg la cap unde nu mă doare când am zis că în concediu vreau la Londra. Concediul ăsta va avea loc la sfârşitul lui August (mi se pare că mai e o veşnicie până atunci). Lăsând la o parte faptul că tot ce ţine de Anglia e pentru mine fascinant şi interesant şi că aştept să mai vizitez o dată Londra de vreo 11 ani, nu e aşa simplă treaba cu britanicii.

Bineînţeles, biletele de avion le-am cumpărat de pe-acuma (şi, bineînţeles, nu au fost ieftine!) şi credeam că vom sta liniştiţi până în apropierea plecării. Însă prietena pe care mergem să o vizităm m-a convins repede de contrariul! Se pare că dacă vrei să vezi orice(!) în Londra, e bine să-ţi faci planurile din vreme, nu glumă.

Spre exemplu, căutând pe net ce poţi face în Londra pe gratis, am dat peste o chestie interesantă numită Ceremony of the Keys. În fiecare seară, la ora 21:53 (fix!), şeful gărzilor închide Turnul Londrei, într-un ceremonial neschimbat de circa 700 de ani. Şi da, participarea e gratis - after all, e un nene care încuie porţile, cât de spectaculos poate fi? Există însă şi un amendament: pentru a te înscrie trebuie să trimiţi o scrisoare cu un plic auto-adresat şi în care să specifici numele participanţilor... cu două luni înainte!

Aşa că ce să facem... le-am scris. O scrisoare super-formală (că aşa le plac britanicilor). Iaca:

Dear Sir or Madam,

I am writing because I am interested in attending the Ceremony of the Keys along with two friends who are coming to visit me in late August.

If possible, we would like to attend the ceremony on Wednesday, the 26th of August 2009 or on an alternate date between the 26th and 29th of August (inclusive). The names of the attendees are as follows:

[numele noastre aici :)]

I am looking forward to your answer to my application.

Yours faithfully, etc

Aşteptăm răspuns, să vedem dacă ne primesc :)

Quote of the day

"Most important thing about love is that we choose to give it, and we choose to receive it. Making it the least random act in the entire Universe. It transcends blood, it transcends betrayal and all the dirt and makes us human."

(ending of the movie Chaos Theory)

Because it's simple and it made me think about whether or not it's really so, and somehow touched me. And because this way I can get away with not using diacritics by writing in English

Have yourself a day full of love!

Translation strikes again... and again

Poate ar fi mai bine să nu mai citesc ediţiile locale ale unor reviste internaţionale. Sau dacă le citesc, să privesc articolele traduse din ediţia mamă cu puţin mai multă îngăduinţa. Nu de alta, dar altfel risc să îmi fac probleme pentru nişte chestii care nu merită...

Cu toate astea, am citit deja articolul "Jaf", din numărul de martie al Reader's Digest România, în care se spune povestea unui tablou de Rembrandt furat de la Muzeul Naţional din Stockholm şi a agentului FBI care a ajutat la recuperarea lui. Interesant articol, de altfel, în care am remarcat însă o mică scăpare...

Vorbind despre viaţa aventuroasă a agentului Bob Wittman, Reader's Digest România ne spune: "Există luni în care petrece mai mult timp vorbind la telefonul mobil decât cu cei trei copii şi cu soţia lui de 23 de ani". Deci, soţia are 23 de ani şi trei copii sau cum? Dacă e aşa, înseamnă a fost prolifică săraca femeie.

Bănuiala mea era însă că în traducere s-a strecurat o greşeală, fapt pe care am putut să-l verific datorită unei minunate invenţii pe nume Internet! Am căutat, aşadar, site-ul Reader's Digest şi originalul articolului cu pricina. Pe la jumătatea lui am găsit pasajul problematic, iar textul sună cam aşa: "Some months, he spends more time on his cell phone than he does at home with his three kids and wife of 23 years". Deci soţia nu are 23 de ani, ci ei doi sunt căsătoriţi de 23 de ani! Parcă asta e altă mâncare de peşte, nu?

Ce să mai zic... mă întreb - retoric - de ce n-aş face şi eu traduceri dacă tot se pare că unele lucruri le ştiu mai bine decât oamenii care sunt plătiţi să le ştie? Sincer, dacă ar veni cineva la mine să mă pună să traduc un articol m-aş stresa foarte tare, căci nu-i un lucru simplu: trebuie să fii atent la nuanţe de limbă, să produci fraze care să respecte sensul original şi să sune ok şi în limba în care traduci şi să mai ai grijă şi la aspecte culturale. Iar un traducător care face greşeli de genul celei de mai sus, sincer, ar putea să se gândească să se lase de meserie!

Şi dacă tot m-am apucat să vorbesc despre Reader's Digest, mai am un sfat pentru redactorii, traducătorii sau corectorii revistei: nu mai folosiţi, fraţilor, opţiunea auto-correct din Word pentru limba engleză când voi scrieţi în română! Ia uite ce minunăţie poate ieşi: "Ba chair una mai durabilă decât zidurile sau tezaururile[...]"

Votezi?

Duminică e zi de Alegeri Europene. Astăzi am fost uimită să constat că foarte mulţi dintre cunoscuţii mei nu intenţionează să voteze. În cel mai bun caz, sunt la stadiul de "poate" sau "o sa văd atunci". Pe net şi pe la radio am observat oameni care fie promovează clar absenţa de la vot, fie spun că vor vota astfel încât votul să le fie anulat. Ce să zic... în România lumea e din ce în ce mai scârbită de tot ce ţine de politică, şi mai ales de politicieni.

Avem motive diferite ca să nu mergem la vot, dar se pare că suntem totuşi aliniaţi la tendinţa europeană din acest punct de vedere. Şi pentru că în toată Uniunea se prezice absenteism crescut la urne, Parlamentul European a început cu câteva luni în urmă o campanie cu scopul popularizării alegerilor şi a promovării prezenţei la vot. Trebuie să recunosc că pe mine campania asta m-a atins. Am observat imediat bannerele publicitare din oraş, şi mi s-au părut inteligent concepute şi cu un mesaj clar: avem puterea de a influenţa viitorul Europei prin votul nostru.

În plus, campania s-a folosit de o serie de întrebări de interes european, mizând - cred eu - pe un efect secundar interesant: stimulând populaţia să îşi pună întrebările din bannere ar putea creşte sentimentul de apartenenţă europeană. Ca să vedeţi despre ce vorbesc, cam aşa arată una dintre reclamele din campanie:

Ei bine, pe mine una m-au pus pe gânduri. Poate mă simt io mai cetăţean european decât alţii, poate am citit şi învăţat mai multe despre UE când eram mai tânără şi mai impresionabilă, dar eu m-am hotărât să merg la vot! Şi dacă tot am luat aşa o decizie măreaţă, vreau să votez informat.

Deci, care-s criteriile pe baza cărora pui ştampila pe un partid sau candidat? Există undeva pe net un site care te ajută să vezi cu doctrina cărui partid te identifici punându-te să răspunzi la un chestionar de 40 de întrebări. Mie mi-a ieşit majoritar PD-L, cu locul doi la mică distanţă UDMR (!). Interesant, dar să zicem că înclinaţia spre o doctrină politică sau alta o ştii şi singur. Ce alte informaţii te pot ajuta să alegi?

Ei bine, eu aş vrea să vad cam cine sunt candidaţii de la fiecare partid. Asta e o dorinţă de bun simţ, de altfel. Candidaţii ăştia apar şi pe bannerele de campanie ale fiecărui partid, dar, sincer, astea m-au lăsat cu totul rece. Singurele bannere pe care le-am observat au fost cele căzute de pe stâlpi şi bătute de vânt după furtuna recentă şi singurul setiment vis-a-vis de campanie a fost cel de enervare când am găsit 4 fluturaşi cu acelaşi partid în cutia mea poştală azi dimineaţă (s-or fi gândit că e mai convingător aşa?). Aşa că m-am apucat să caut tot pe net informaţii despre cei ce vor să ne reprezinte în Europa. Evenimentul Zilei are un portal dedicat Alegerilor Europarlamentare unde găseşti cam orice informaţie utilă: liste, CV-uri, activitatea în Parlamentul European (unde e cazul), etc. Ce nu-mi place e că trebuie să dau prea multe click-uri şi să ma uit pe prea multe pagini ca să aflu câte ceva.

Aşa că m-am întors la site-ul lui Vivi, Harta Politicii din România - pe care de altfel l-am studiat şi la uninominale, chiar dacă n-am votat. La secţiunea de Europarlamentare 2009 ai imediat o viziune generală asupra candidaţilor. Sunt puse primele 11 nume de la fiecare partid, iar în dreptul lor nişte simboluri frumoase care te ajută să te orientezi uşor: evaluarea din ultimul mandat PE e colorată sugestiv, vezi dacă a candidat la Parlamentarele din 2008 şi sunt marcaţi chiar şi cei de pe lista Caţavencu a candidaţilor pătaţi. Şi toate astea chiar pe prima pagină!

În plus, poti afla informaţii oricât de detaliate cu click pe diverse nume sau partide - iar navigarea prin candidaţi mi se pare mai uşoară. Mai găseşti un rezumat al candidaturilor asezonat cu informaţii despre alegeri în general şi - dacă ai dispoziţia necesară să faci speculaţii despre procentele obţinute de fiecare din partide - te poţi juca cu un Simlator de Alegeri. How cool is that?

Acestea fiind zise, mai am o singură întrebare: voi votaţi?

Ţin minte.

Ţin minte că era vară. Eram într-un autobuz şi era plin, aşa că mergeam pe scară. Tu stăteai în faţa mea, cu o treaptă mai jos şi rezemat de uşă. Povesteam despre ceva, dar nu mai ştiu despre ce. Oricum, e mai puţin important. Ţin minte cămaşa ta albastră. De fapt, datorită ei ochii tăi păreau mai albaştri decât de obicei.

Ca să fiu sinceră, atunci ţi-am observat pentru prima dată cu adevărat ochii. Ne cunoşteam deja de ceva vreme, ştiam ce culoare au. Dar atunci am conştientizat că "wow, tipul ăsta chiar are ochii albaştrii"! Am rămas uimită de revelaţia mea şi n-am fost atentă la ce-mi povesteai. Când mi-am revenit şi te-am pus să repeţi mi-ai zâmbit.

Ai reluat povestea şi ochii tăi zâmbeau în continuare. Albaştrii.

Will you love me tomorrow?

Un spectacol foarte frumos, despre o noapte magică: umbrele, vertij, poezie, muzică, lumini. Am rămas cu un sentiment de pace :)

(Al doilea titlu după melodia de la radio... am I starting a pattern?)

The world we live in

Cuvintele de început ale şedinţei de echipă extinsă de ieri au fost "Good morning, good day and good evening" - după cum eram răspândiţi pe trei fusuri orare.

Ce ţi-e şi cu globalizarea asta...

Ca o coincidenţă, titlul postului l-am pus după melodia de la radio :)

De sâmbătă până duminică

Sâmbătă. Tren până la Cluj, nuntă.
Duminică. Nani, o cafea cu prieteni vechi, tren spre Bucureşti.
Luni. Muncă, pic pe mine de somn, dansuri până seara târziu.
Marţi. Muncă, vizită la alţi prieteni, Catan până la 2 noaptea.
Miercuri. Muncă, pic pe mine de somn, dansuri până seara târziu.
Joi. Muncă, spălat haine, făcut mâncare, sooooomn.
Vineri. Eliberatica, nu ştiu ce fac seara (probabil calc chestii pentru a doua zi).
Sâmbătă. Eliberatica, nuntă.
Duminică. Somn?

Şi mă mai întreb de ce n-apuc să scriu pe blog.

Inepţie publicitară

Nu e de mirare pentru nimeni faptul că industria publicitară exploatează cum poate mai bine criza financiară. Ăsta e stilul lor (plus că n-ar fi singurii exploatatori ai crizei)... Aşa au apărut noile reclame la McDonald's cu sloganuri gen "un preţ îngheţat de criză". Enervante ele de felul lor, dar mici copii pe lângă ce văd de ceva vreme prin metrou.

Pe un banner maaaare, în mare parte negru, tronează o poză cu o priză. Iar sloganul - scris cu litere de-o şchioapă deasupra - este... get ready... "În plină CRIZĂ, noi vă oferim o PRIZĂ!". Vă daţi seama ce s-or fi bucurat băieţii şi fetele care au gândit reclama asta când şi-au dat seama că produsul pe care trebuie să-l vândă rimează cu "buzz-word"-ul momentului? Pai gata, succesul e garantat! Avem rimă, avem referire la un subiect de actualitate, f**em totul pe un panou şi luăm banu' gros pentru campanie!

Nici n-am ce să mai spun despre chestia asta, serios. Să-mi zică şi mie cineva care-i legătura dintre criză şi priză, în afară de evidenta rimă? Singurul lucru la care mă pot gândi e că oamenii sunt atât de zdrobiţi de greutăţile financiare încât vor să-şi bage degetele în priză. Şi atunci, firma care a ieşit pe piaţă cu această minunată ofertă e săritoare şi gata să-i ajute! Alte idei?

[ca o dovadă a "eficienţei" reclamei, habar n-am ce firmă e vizată de uriaşul print!]

Streets of London

Îmi place să cunosc oameni, deşi sunt mai degrabă timidă. Îmi place mai ales când întâlnesc întâmplător oameni cu care să rezonez la un nivel sau altul, când stabilesc fără prea mare efort o legătură cu un necunoscut, un străin.

De asta mi-a plăcut în mod deosebit ultima seară la Măgura. A început după un program care părea bătut în cuie, şi s-a terminat total neaşteptat: eu şi trei englezi (doi tipi şi o tipă) cântând melodii de la Pink Floyd, Bob Dylan sau Joan Baez, de pe tabulaturile găsite prin casă de gazda noastră (tipii aveau fiecare chitara lui), în timp ce doi români şi un ungur (nu foarte treji) discutau despre conştiinţa universală... N-am mai apucat să prelucrăm poze în seara respectivă :)

După ce-am cântat primul Pink Floyd, am avut un request de la domnul ungur pentru încă o melodie. Din păcate, doar eu ştiam versurile, aşa că a fost un fel de "a cappella" până la jumătate. Căutam cântece în cartea de tabulaturi, le fredonam de probă şi dup-aia încercam să le cântăm - nu totdeauna cu rezultate bune, însă apreciaţi de public. Care public, la început, era format dintr-o întreagă trupă de expaţi, gazdele noastre şi câţiva rătăciţi din grupul nostru. La final, am rămas 4 de la noi şi 3 de la ei.

Cred că cele mai bune melodii ne-au ieşit pe final. Oricum, a fost mult prea mişto ca să conteze calitatea interpretării. Pe la finalul serii am realizat şi că majoritatea bărbaţilor de-acolo puteau să-mi fie taţi, dar asta a contat şi mai puţin. A rămas un sentiment de legătură, de plăcerea comunicării cu alţi oameni, de bucurie... iar ăsta e o chestie cu care te întâlneşti prea rar ca să nu conteze.

Şi totul a început când treceam pe lângă unul din oamenii cu chitare şi am observat ce încerca să cânte: Streets of London. I-am spus că e un cântec pe care îl iubesc mult - l-am învăţat în şcoala generală, când am făcut de fapt cunoştiinţă cu engleza. M-a marcat şi mi-a rămas în minte, şi - 11 ani mai târziu - a devenit o legătură între mine şi omul care a spus "vrei să-l cântăm?"

Să ne amuzăm miercuri seara

Ziceam că mă duc pe coclauri. Am fost. A fost frumos. La Măgura, în judeţul Braşov, lângă Zărneşti. La workshop foto. E mult de povestit, o să revin cu detalii în alte posturi.

Am participat la concursuri şi am luat locul 2 la cel cu fotografii de la workshop. Masculul din dotare a luat locul 3. Muhahaha! Nu mai menţionez că a câştigat detaşat la concursul cu fotografii de acasă, că nu mă avantajează cu nimic! :)

Care-i potenţialul de amuzament aici? Iată prima versiune a paginii de concurs, înainte de a cere o micuţă corectură. Observaţi diferenţa dintre cele două?

Ps. mai multe poze de pe dealurile Măgurii şi nu numai, se pot găsi pe contul meu de Flickr.

Ps2. Pentru cine ar putea să se întrebe... pe site-ul oficial e varianta corectă. Ce apare mai sus e varianta dinainte de corectură.

Una scurtă

N-am chef în ultima vreme de nimica, probabil pentru că îmi petrec serile uitându-mă la tot felul de seriale sau jucându-mă pe calculator. Aşa că ideile mele de posturi stau într-o coadă de aşteptare ce nu se va mişca prea curând... Poate după un weekend prelungit (hahaha, mâine nu lucrez!) petrecut pe coclauri am să fiu mai net-friendly :)

Până una-alta, azi am găsit o chestie drăguţă. Pe modelul TinyURL, pe care Twitter îl foloseşte cu succes, au apărut tot felul de variante amuzante. Una dintre ele este chiar opusul lui TinyURL - HugeURL - care îţi transformă adresa într-un ditamai cârnatul aproape imposibil de citit.

Well, eu am încercat Dickensurl. Ce face? Îţi transformă adresa într-un citat din Dickens. Pentru blogul meu, citatul e: "The men who learn endurance, are they who call the whole world brother." - Barnaby Rudge. Pagina completă pentru adresa mea e aici, iar url-ul arată cam aşa:

http://dickensurl.com/1d26/
The_men_who_learn_endurance,
_are_they_who_call_the_whole_world_brother.

copy-paste într-un browser şi o să ajungeţi pe pagina principală a blogului pe care tocmai îl citiţi.

Ain't it fun?

Marta's Song

Mă uitam la poze şi ascultam Radio Guerrilla pe net când am (re)auzit melodia din titlu. Discutam cu Radu dacă versurile sunt sau nu în maghiară aşa că am căutat-o pe Google [cum se zice "to google" în română? :) ].

Ei bine, nu mică mi-a fost mirarea să aflu că într-adevăr e maghiară, ba mai mult... e dialectul ceangăilor! (Pentru cine nu ştie, ceangăii sunt o sub-diviziune a secuilor din Moldova, in our very own Romania!). De pe acest site am aflat că dialectul respectiv este o formă arhaică de maghiară şi mai e vorbit doar de către ceangăi. Tot de-acolo (căutaţi Marta's song pe pagină ca să citiţi explicaţia completă, nu are ancore din păcate) am aflat despre ce e vorba în melodie.

O tânără fată este foarte tristă, deoarece panglica pentru cingătoare nu o mai cuprinde de trei ori peste mijloc... Se pare că tradiţia ceangăilor spune că panglicile de cingătoare se schimbă doar după ce femeia se mărită, şi până atunci trebuie să cuprindă talia fetei de trei ori. Fata din povestea noastră se întreabă ce-ar fi putut să se întâmple cu ea: "Dumnezeule, Dumnezeule, ce s-a întâmplat cu mine?"

Pentru că pe vremea când a apărut cântecul ăsta popular nu prea erau fast food-uri şi femeile tinere munceau şi nu se prea îngrăşau, ideea e că tânăra e însărcinată şi nu prea înţelege cu ce se mănâncă asta...

Folosirea cuvântului Istenem în versuri ne-a atras de fapt atenţia, căci e un fapt cunoscut cum că orice român din Ardeal ştie că Istenem = Dumnezeu, chiar fără a cunoaşte o boabă de maghiară. [Am să păstrez tăcerea referitor la *celelalte* cuvinte din maghiară pe care le ştie orice român din Ardeal :) ]

Dacă nu ştiţi melodia sau vreţi să o ascultaţi, o ataşez mai jos:

Nu m-am uitat cu atenţie la videoclip, dar mi se pare că nu prea spune povestea cântecului, ceea ce e păcat... Oricum, îmi place melodia, deci sunt satisfăcută de descoperirea mea. Iar poveştile astea din spatele cântecelor sunt motivul pentru care ascult uneori ceea ce se cheamă "world music".

Chiar, ziceţi-mi... vi se pare cumva că succesiunea de "Arararararara aira rararara rarara..." sau orice altă parte din cântec sună "românesc" în vreun fel (mai ales ca muzicalitate)? Adică are vreo legătură cu muzica noastră populară? La un moment dat mi se părea că seamănă, dar acuma nu ştiu ce să mai zic...

Evoluţie

Uite aşa

vine

primăvara!

[prima poză - 29 martie, Sibiu; celelalte două - 4 aprilie, Bucureşti]

Vă mai aduceţi aminte?

După-atâta frig şi ceaţă
Iar s-arată soarele.
De-acum nu ne mai îngheaţă
Nasul şi picioarele!

Ce nu mi-a plăcut la protestul de aseară

Sunt tot "conectată" la evenimentele de peste Prut (din aceeaşi sursă online), deşi nu la fel de ambalată ca şi ieri. Azi principalele evenimente au fost cam aşa: Voronin a declarat că România s-a amestecat în organizarea protestelor, ambasadorul român la Chişinău a fost declarat persona non grata şi se vor introduce vizele pentru românii care vor să intre în Rep. Moldova. În Piaţa Marii Adunări Naţionale continuă protestele, liderii opoziţiei au declarat că au depus contestaţii la Comitetul Electoral Central şi cer protestanţilor să nu recurgă la violenţă. Emma Nicholson a declarat pentru BBC - în calitate de observator european - că la prima numărătoare a voturilor comuniştii aveau 35% iar partidele din opoziţie împreună cam 40-45% (mai multe aici).

Am fost aseară tangenţial prin Piaţa Universităţii, unde avea loc protestul de susţinere a demonstraţiilor din Chişinău. Mi se pare un lucru foarte ok ideea acestei manifestări şi sunt întru totul de acord că protestatarii au nevoie de susţinere, la fel cum moldovenii care sunt departe de casă au nevoie să-şi manifeste solidaritatea faţă de concetăţeni şi prieteni. Un singur lucru nu mi-a plăcut aseară, şi anume lozincile unioniste tip "Basarabia pământ românesc" şi nu numai. Desigur, acestea nu au fost singurele scandate, ba chiar din contră - majoritatea mesajelor erau strict legate de solidaritate, de "suntem alături de voi". Dar părerea mea e că mesajele care susţin unirea Basarabiei cu România ar fi trebuit să lipsească complet.

Pentru că prin a le susţine în cadrul unui protest de solidaritate nu facem decât să creăm confuzie. Şi cam exact pe confuzia asta câştigă şi regimul actual: prin afirmaţii scoase din context dau vina pe partidele din opoziţie, pe România, pe cei doi indivizi care au fluturat drapelul României pe clădirea Parlamentului, orice pentru a îndepărta discuţiile de la adevărata problemă. Ori adevărata problemă e acuza de fraudare a alegerilor! Adevărata problemă e legată de nerespectarea libertăţilor democratice, de manipulare... nu are nici cea mai mică legătură cu România. Asta trebuie să fie clar şi pentru asta ar trebui să demonstrăm. Pentru asta sunt eu solidară cu protestele din Chişinău, şi chiar sper din suflet să ajungă să se prezinte listele de alegători, să se verifice la sânge corectitudinea alegerilor şi dacă e nevoie să se organizeze noi alegeri. Şi la fel sper ca românii şi România să nu ajute la un deznodământ total diferit de ceea ce vor protestatarii din Piaţa Marii Adunări Naţionale.

Până una alta, se protestează în continuare. Iar sloganul zilei rămâne "refuz, rezist, sunt anti-comunist!"

UPDATE: Aseară la Universitate erau clar două grupuri de "protestatari" bine delimitate (spre stradă, unde-i vede lumea, băieţii cu Basarabia, pământ românesc). Şi cel mai nasol lucru e că vorbeau deodată: două voci, două megafoane, două discursuri diferite, deodată. M-a apucat instant durerea de cap! Decât aşa, mai bine lipsă, zău!

Cică se va permite renumărarea voturilor, iar deocamdată protestele au cam încetat... Au rămas însă vizele pentru români.

Ce se întâmplă la Chişinău?

După ce-am auzit la radio că la Chişinău sunt proteste anti-comuniste în Piaţa Marii Adunări Naţionale (despre care vroiam să scriu în seara asta aici), au început să curgă relatările pe Twitter despre ce se întâmplă.

Postările sunt haotice, multe repetitive, multe care nu dau prea multă informaţie, însă dacă le pui cap la cap - ca pe un puzzle - situaţia pare sumbră. Protestatarii au intrat în clădirea Parlamentului, au dat foc la mobilier... am citit chiar de focuri de armă şi grenade lacrimogene... zvonuri despre drumuri blocate şi despre o iminentă intervenţie a armatei...

Între timp, toată lumea relatează. Pe Twitter, pe bloguri, peste tot. Avem parte de o revoluţie transmisă online?

Orice ar fi, sună nasol... O să revin dacă apar noutăţi. Dacă vreţi să urmăriţi relatări, încercaţi aici sau aici sau aici. Şi sigur sunt multe alte surse. Power to the Internet!

UPDATE 1: articole rezumative pe hotnews, realitatea şi bbc

UPDATE 2: protest şi la Bălţi? Aşa zice Twitter...

Se va ajunge în curând la discuţia credibilităţii informaţiei pe Internet? Eu nu ştiu ce să zic. Privesc cu o doză de suspiciune ce se relatează, dar sunt şi îngrijorată şi aştept să ia cineva legătura cu vreun cunoscut din Chişinău ca să aflu ceva sigur. Om trăi şi om vedea... Dacă aveţi informaţii sigure, ziceţi-mi şi mie.

"Refuz, rezist, sunt anti-comunist!"

UPDATE 3: poze de azi... impresionante... aici

UPDATE 4: tot Twitteru' zice că televiziunea naţională din Moldova a început să dea interviuri false anti-protestatari şi să acuze manifestaţiile. La câteva mesaje, unul e ceva de genul "luaţi televiziunea"

UPDATE 5: Mai multe poze, de la aceeaşi sursă. În curând mă îndrept şi eu spre casă. Cred că azi voi face o chestie care nu s-a mai văzut la noi în casă de mult: mă voi uita la televizor, la altceva decât fotbal!