Streets of London

Îmi place să cunosc oameni, deşi sunt mai degrabă timidă. Îmi place mai ales când întâlnesc întâmplător oameni cu care să rezonez la un nivel sau altul, când stabilesc fără prea mare efort o legătură cu un necunoscut, un străin.

De asta mi-a plăcut în mod deosebit ultima seară la Măgura. A început după un program care părea bătut în cuie, şi s-a terminat total neaşteptat: eu şi trei englezi (doi tipi şi o tipă) cântând melodii de la Pink Floyd, Bob Dylan sau Joan Baez, de pe tabulaturile găsite prin casă de gazda noastră (tipii aveau fiecare chitara lui), în timp ce doi români şi un ungur (nu foarte treji) discutau despre conştiinţa universală... N-am mai apucat să prelucrăm poze în seara respectivă :)

După ce-am cântat primul Pink Floyd, am avut un request de la domnul ungur pentru încă o melodie. Din păcate, doar eu ştiam versurile, aşa că a fost un fel de "a cappella" până la jumătate. Căutam cântece în cartea de tabulaturi, le fredonam de probă şi dup-aia încercam să le cântăm - nu totdeauna cu rezultate bune, însă apreciaţi de public. Care public, la început, era format dintr-o întreagă trupă de expaţi, gazdele noastre şi câţiva rătăciţi din grupul nostru. La final, am rămas 4 de la noi şi 3 de la ei.

Cred că cele mai bune melodii ne-au ieşit pe final. Oricum, a fost mult prea mişto ca să conteze calitatea interpretării. Pe la finalul serii am realizat şi că majoritatea bărbaţilor de-acolo puteau să-mi fie taţi, dar asta a contat şi mai puţin. A rămas un sentiment de legătură, de plăcerea comunicării cu alţi oameni, de bucurie... iar ăsta e o chestie cu care te întâlneşti prea rar ca să nu conteze.

Şi totul a început când treceam pe lângă unul din oamenii cu chitare şi am observat ce încerca să cânte: Streets of London. I-am spus că e un cântec pe care îl iubesc mult - l-am învăţat în şcoala generală, când am făcut de fapt cunoştiinţă cu engleza. M-a marcat şi mi-a rămas în minte, şi - 11 ani mai târziu - a devenit o legătură între mine şi omul care a spus "vrei să-l cântăm?"