10 decembrie, 2009

Bănălăii

N-am fost niciodată un mare fan al diminutivelor. Când eram mai mică şi mergeam în fiecare vară la Cluj, tot timpul mă pufnea râsul când o auzeam pe mătuşa mea folosindu-le în exces: supică, pireuţ, fripturică, etc (ciudat, cum mi le amintesc doar pe cele legate de mâncare, deşi sunt sigură că erau şi din alte "domenii").


Aşa, deci cum ziceam, diminutivele mi se par caraghioase, mâţâite si în general le suport (în cantităţi mici) doar pentru exprimarea afecţiunii. Veţi înţelege în acest context de ce mă enervează un anume diminutiv, pe care-l aud tot mai des parcă în ultima vreme: "bănuţii". Întotdeauna la plural, cu referire de obicei la banii de salariu (sau din vreo altă sursă de venit): "să-mi iau şi eu bănuţii luna asta şi mergem la shopping"; "îţi dau bănuţii data viitoare când ne vedem" şi altele asemenea.


Şi nici măcar nu mi se pare amuzant... când îl aud am mai degrabă o reacţie cam ca şi cum aş mânca o lămâie: mi se face gura pungă şi-mi vine să mă strâmb. Deci, vă întreb: de ce toată lumea foloseşte "bănuţii"? "Banii" nu e  de ajuns? Ni-s aşa dragi de simţim nevoia să-i alintăm? Habar n-am... pe mine una, scutiţi-mă de bănuţi şi daţi-mi bănălăi :)

Un comentariu:

  1. Eu cred că e o chestie inconștientă care reflectă percepția că banii au valoare (din ce în ce mai) mică :)

    RăspundețiȘtergere