A-nceput de ieri să cadă...

Multă, multă, multă zăpadă!

Bine, recunosc, n-a început de ieri. Ba chiar, în momentul când scriu aceste rânduri, zăpada despre care vă vorbesc este în curs de topire şi ne ameninţă de pe case când mergem pe stradă. Dar asta e altă poveste, deci să revenim la oile noastre...

Acum fix o săptămână, după cele mai năprasnice căderi şi furtuni de zăpadă, am descoperit că balconul nostru poate fi folosit drept teren pentru măsurat grosimea stratului depus. Pentru că nu are acoperiş, după încetarea ninsorii arăta cam aşa:

şi detaliu...

Ca o doamnă ce sunt, eu m-am uitat îngrozită la stratul de zăpadă, m-am luat cu mainile de cap şi am trimis deszăpezirea sub forma masculului din dotare. Dar pentru că pe trotuarul de sub balconul nostru se mai şi circulă, ne-am trezit cu o problemă adevărată: unde aruncăm zăpada? Ei bine, până la urmă am încercat să o transportăm... în cadă. Din două-trei lopeţi, Radu umplea ligheanul, iar eu îl căram şi-l răsturnam în cadă. După vreo trei drumuri, deja zăpada nu se mai dezlipea complet de pe lighean, iar în cadă aveam deja o grămadă impresionantă:

N-am făcut nici oameni de zăpadă (deşi mă tenta), nici nu ne-am bulgărit în casă, şi nici n-am încercat să facem baie în zapadă. Dar tot mi s-a părut interesant să am o cadă plină de zăpada. Şi acum ştiti ce să faceţi dacă aveţi prea multă zăpadă pe balcon şi nu vreţi s-o aruncaţi în capul trecătorilor.

A, şi dacă sunteţi curioşi, de pe balconul nostru de 2 metri pătraţi am scos două grămezi cam ca asta şi am mai şi aruncat peste pervaz (era 1 noaptea, am zis că cine se mai plimbă la ora aia poate merită o trezire cu zăpadă). Deci, era "a hell of a lot of snow" pe balconul ăla! Iar la final, arată cam aşa: (mai trebuie doar să spargem şi să facem ceva cu gheaţa... ice sculptures, anybody?)

Problema circumferinţelor egale

Nu vă gândiţi la cine ştie ce chestii complicate, de fapt vreau să vă povestesc despre o întâmplare casnică semi-amuzantă de săptămâna asta. După cum mai ziceam pe undeva pe-aici, mai nou nu mai stau în chirie ci sunt mândra coproprietară a unui apartament de trei camere în acest minunat oraş pe nume Bucureşti. În care apartament de bine de rău m-am şi mutat, după o mega-renovare care ne-a ţinut ocupaţi câteva luni bune. Dar despre asta poate în alt episod. Ideea e că acum avem o bucătărie mai mare, mai frumoasă şi fără vecini cu porumbei peste drum. Care e şi loc de trecere într-o oarecare măsura. Şi care e şi una dintre cele două camere ceva mai mobilate din apartament. Deci -total necaracteristic - petrecem ceva mai mult timp în respectiva bucătărie: mai murdărim un vas, îl mai spălăm, treburi de-astea amuzante.

Ei bine, marţi după-amiaza mă sună masculul şi-mi zice aşa, ca într-o conversaţie despre vreme: "avem o situaţie în bucătărie". Hmmm!? "Păi, ce... situaţie?" spun eu, deja începând să fac scenarii apocaliptice despre cum a căzut mobila de pe pereţi. Ei bine, treaba era mult mai amuzantă şi mai puţin dramatică: în timp ce scumpul meu soţ spăla vasele, a reuşit să aşeze o farfurie pe fundul unei oale. Până aici, toate bune şi frumoase, atâta doar că farfuria avea circumferinţa aproximativ egală cu a oalei, deci nici gând s-o mai poată scoate de-acolo!

Ok, mă gândesc eu, hai să le lăsăm să se usuce şi om vedea mai pe seară cum le despărţim. Zis şi făcut. Seara, prima tură de încercări de "partaj". Întoarcem oala cu fundul în jos, sperând că gravitaţia ne va ajuta şi farfuria va cădea de la sine, fără să mai mişcăm noi vreun deget. O lăsăm aşa până miercuri seara (rescunosc, ne-a fost şi lene să încercăm altceva). Evident, niciun rezultat.

Miercuri, vin acasă pusă pe harţă şi trec la artileria grea: ustensile de prin casă. Pârghie cu cuţitul - nu merge că nu-ncape cuţitul, iar lama se îndoaie, nu face pârghie bună. Hmmm... Întorc oala cu fundul în jos şi-i dau câteva palme, poate aşa ajut gravitaţia aia care nu vrea să coopereze - nimic! Încerc să apăs pe o parte a farfuriei, doar doar se va aşeza mai într-o rână să am de unde s-o apuc - parcă se potrivea şi mai bine pe fundul oalei, nici vorbă să o mai pot scoate. Am încercat chiar şi cu ventuza de la o agăţătoare de lipit pe peretele din baie - tot în van! Dupa vreo 20 de minute de chin, ne vine ideea salvatoare: să cautăm pe net o soluţie! Ei bine, am găsit chiar mai multe, dar cea pe care am încercat-o şi care a mers din prima este următoarea:

Se ia cuplul oala farfurie şi se umple cu apă până ce nivelul apei trece de farfurie. În apă se pune şi puţin detergent de vase, pentru facilitarea alunecării. Ansamblul astfel rezultat se pune pe foc până oala se încălzeşte bine şi apa începe să fiarbă. Dup-aia 2-3 minute, trebuie doar să aruncaţi apa (nu de alta, dar frige) şi să mai încercaţi să mişcaţi de farfurie. Ar trebui să reuşiţi s-o scoateţi fără prea mari probleme. Se pare că metoda merge pentru că oala de metal se dilată şi distanţa dintre pereţii oalei şi farfurie se măreşte. Cert este că la noi a funcţionat şi am reuşit să rezolvăm problema fără victime. Farfuria era cam în pericol, ce-i drept, căci deja mă gândeam că-i timpul să aducem ciocanul...

Aşa, şi acum, dacă păţiţi vreodată ca şi noi, veţi şti exact cum să rezolvaţi "situaţia"!

Creion

Ce mai scrijelesc eu prin caiete... de săptămâna asta:

Vecinii, porumbeii şi pisica

Vecinilor mei de vis-a-vis de bucătărie le place să hrănească porumbeii. De când m-am uitat prima dată pe geam am observat că plasa lor de ţânţari are un "gemuleţ" prin care păsările să poată ajunge la grăunţele care le sunt oferite în fiecare zi. Bineînţeles, în şederea de aproape 2 ani în actuala reşedinţă am avut timp să observ de câteva ori ritualul obişnuit de hrănire...

Cum unul dintre vecini punea o mână de grăuţe pe pervaz, cum apăreau şi lighioanele înaripate, de te mirai de unde vin în număr atât de mare. Cum spărtura pentru mâncare era relativ mică, iar ei erau mulţi, aproape invariabil se lăsa cu scandal: bătăi de aripi, dat cu ciocul, de-astea... păsăreşti. Un spectacol de altfel destul de captivant, în eventualitatea în care n-aveam altceva mai bun de făcut prin bucătărie.

Ei bine, de la o vreme, nu ştiu ce i-a apucat pe vecinii respectivi sau de unde s-au procopsit cu o pisică. Dintr-o dată, showul cu porumbei a devenit mult mai interesant, căci respectiva pisică nu prea ratează nici ea orele de masă ale păsărilor. Evident, pisica se cam gândeşte la propriul stomac şi la ce bine i-ar prinde un porumbel cu fulgi cu tot, dar uită să ia în calcul plasa de ţânţari (sincer, cred că aşa e mai bine, altfel poate se arunca nebuna pe geam de la etajul 7 în timpul vreunei partide de "vânătoare"). Deci, cum apar grăunţele, apare şi mâţa, ghemuită şi gata de atac în colţul îndepărtat al geamului. Porumbeii vin, încep să mănânce. Pisica pândeşte ce pândeşte, iar dintr-o dată sare spre gemuleţ şi încearcă să apuce cu laba un porumbel-doi! Păsările zboară dramatic în toate direcţiile, vânătorul renunţă după un timp şi apoi trece din nou la pândă şi totul se reia. Ce vă ziceam, e un adevărat spectacol! Iar pentru variaţie, din când în când pisica mai stă şi agăţată de plasă, deşi acest lucru n-a adus-o mai aproape de a prinde ceva, ci chiar din contră...

Oricât de fascinantă ar fi pentru mine viaţa în acest "ecosistem", cred că pentru protagonişti nu e decât stresantă. Tot stau şi mă gândesc... nimeni nu-i fericit. Pisica nu prinde nimic. Porumbeii nu pot mânca şi ei în linişte şi fără stres. Iar vecinii deja sunt la a treia plasă de ţânţari de la apariţia pisicii. Şi-atunci, care-i rostul?

Eu n-am răspunsuri, am doar constatări şi mirări perpetue, aşa că nu-mi mai rămâne nimic de făcut decât să vă arăt protagoniştii poveştii de mai sus:

nişte porumbei (era seară, majoritatea cred că erau deja sătui)

şi pisica în cauză, după ce i-a alungat pe ăştia doi:

(Fără poze cu vecinii, nu de alta, dar n-aţi vrea să le vedeţi hainele de casă. Plus că n-aş vrea să creadă despre mine că sunt şi mai ciudată decât li se pare deja. Cred că mi se trage de la ţepii anti-porumbei pe care i-am instalat pe pervaz...)

Despre multiplele şi nebănuitele mele hobby-uri

Ca să înţelegeţi de ce mi-este tot mai greu să mă exprim pe acest blog în ultima vreme, poate-ar trebui să vă povestesc puţin cam care-s mai nou "pasiunile" mele de zi cu zi... Nu, pe aparatul foto n-am mai pus mâna cam demult, noroc cu weekendul ăsta că am simţit că-mi dezmorţesc puţin degetul de declanşator. Nu, nu m-am apucat de tricotat, deşi cine ştie când mă voi hotărî să recuperez talentele neexploatate în copilărie. Din păcate, noile mele hobby-uri sunt dintre cele care mi se pare că nu interesează pe nimeni în afară de mine...

Prima dată a fost organizarea nunţii. Ne-a consumat timp, energie şi ceva neuroni! Am citit (câteva) reviste de profil, am fost la un (1!) târg, am căutat sală, fotograf, dj, video, cofetar, furnizori de băuturi alcoolice, florist, designer vestimentar, rochie de mireasă, costum de mire, pantofi (verde smarald!), hair-stylist, machior, sticle, pietre semi-preţioase, până şi pietre de râu! Am făcut invitaţii, am trimis invitaţii, am dat telefoane pentru confirmări, am organizat cazări, am stresat familii, prieteni şi chiar necunoscuţi. Şi după toate astea, s-a terminat toatul în nici 24 de ore! Cam asta e în puţine cuvinte activitatea care ne-a ocupat mai mult sau mai puţin 9 luni de zile... sunt sigură că toate cuplurile care au trecut prin organizarea nunţii au urmat cam aceeaşi paşi ca şi noi, au trecut prin acelaşi stări, s-au lovit poate de probleme similare, au învăţat aceleaşi lecţii. Deci, cu ce-aş putea veni eu nou, ca mireasă "deosebită"? Ce ar fi de interes general din peripeţiile mele cu nunta?

Ei, şi nici n-am terminat bine cu nunta că ne-a mâncat în părţile dorsale să ne cumpărăm un apartament. Ta-dam, iaca noul set de pasiuni! Bănci, credite, anunţuri, agenţii, vizionări, acte acte acte, notari, comisioane, citit reviste de decoraţiuni interioare, planuri de renovare, acte acte acte, umblătură, uof! Pasionant, nu?

Şi acum spuneţi... despre care din hobby-urile astea aţi vrea să citiţi?

PS. apropos de nuntă, avem şi pozele oficiale pe site-ul deja amintit.

Că tot vorbeam de salut...

Mi-am amintit în seara asta o parte din multitudinea de saluturi pe care le-am auzit sau folosit în viața mea de "ardelean":

Ceau! Cu varianta Ceau-ceau, întotdeauna scris (incorect) cu "e", e probabil cel mai folosit salut din Sibiu. Toata ziua bună-ziua cineva îți va spune ceau în Sibiu. Am crescut cu salutul ăsta, și-mi aduce aminte de conversații purtate strigând, din balcon spre stradă, înainte de a merge "afară"... Tocmai am aflat de pe Wikipedia că "ciao" provine de la expresia "sciào vostro", care înseamnă "sclavul dumneavoastră" sau - mai modern - "la dispoziția dumneavoastră".

Același înțeles îl are și "Servus", alt salut popular prin Ardeal. Atâta doar că servus provine din latină. În timp, a devenit un fel de "marcă" ardelenească, iar dacă îl folosesc în alte zone mi se întâmplă des să fiu întrebată de unde sunt. Pentru mine, e un salut destul de afectiv, poate și din cauza intonației de multe ori melodioasă, prelungită pe u, și cu s-ul pronunțat aproape ț: Țervuuus. Iar dacă îl mai combini cu un "no" a la Cluj, iese o chestie și mai interesantă. Ca fapt divers, se pare că servus e folosit des și în Austria, tot ca salut informal.

Prin liceu am avut perioada "nemțească" - salutam destul de des cu Tschüss (se pronunță aprox cius), care e un fel de echivalent al lui adieu și se folosește mai ales la despărțire. Iar din aceeași serie, salut de întâlnire era Hallo - sau hello, că ne plăcea și engleza. Și acum le spun de multe ori tschuss prietenelor mele din liceu. Și-mi mai aduc aminte de o groază de cuvinte nemțești pe care le foloseam zi de zi, în cel mai natural mod cu putință. Dacă n-am scris deja de ele, aș putea s-o fac în curând...

Iar așa, ca ultimă experiență ardelenească înainte de a ajunge în mândra capitală, de la Cluj am învățat salutul unguresc Szia (pronunțat aproximativ sioo), care e un fel de pa. Și tot la Cluj am mai aflat ce înseamnă servus tok - servus la toată lumea.

A, și dacă tot mi-am amintit de "pa", ăsta e salutul universal folosit la mine în familie - și la venire și la plecare... nu știu exact de unde până unde...

Cam astea-s saluturile mele. Voi ce saluturi " tradiționale" aveți?

Salut, Andrei!

Singura ratiune a acestui post este sa salut un bun prieten care - facand parte din cei 3 cititori jumate ai blogului meu - e suparat ca n-am mai scris nimic de multa vreme. Ati ghicit, il cheama Andrei... Deci: salut Andrei! M-am tinut de cuvant si ti-am scris chiar in seara asta. Mai mult, iti scriu de pe telefonul cel destept cu care te-am stresat toata seara. Sper ca imi vei ierta, deci, lipsa diacriticelor.

Atat. Daca mai e cineva care vrea sa fie salutat, astept cereri toata saptamana. Poate intre timp ma capacitez si eu sa va povestesc ceva... Dar pana atunci, sa nu uitam de ce ne- am adunat aici... Salut, Andrei!!!

Gata, am terminat și cu măritișul!

Am terminat, și acum ne pare rău pentru că a fost prea scurt. După ce zilele, săptămânile și lunile noastre au devenit din ce în ce mai aglomerate pe măsură ce se apropia evenimentul (după cum s-a putut vedea și din liniștea de pe blog...), ziua cea mare a venit și a trecut. Noi am rămas puțin amețiți și cu amintirile puțin încețoșate. A fost prea multă activitate parcă prea dintr-o dată, iar acum când ne uităm la poze, parcă nu ne vine să credem că noi eram acolo, că am făcut asta, că atâția oameni au dansat și s-au simțit bine alături de noi.

Poate am să mai scriu despre nuntă când mi se mai sedimentează amintirile, după ce ne mai uităm la filmare și la poze, și mai descoperim din chestiile pe care le-am ratat în ziua evenimentului. Până una-alta, pentru curioși, avem un calup de fotografii primite de la prieteni, care pot fi vizionate pe site-ul nunții.

Am semnat actele!

Ca să ne pregătim temeinic de nunta care se apropie cu pași repezi, eu și masculul din dotare ne-am hotărât să facem o "repetiție" mai întâi, cu ocazia căsătoriei civile. Cei care au fost în Cluj duminica trecută, pe 27 martie 2011, au avut ocazia să ne vadă, în toată splendoarea și puțin emoționați, spunând DA și semnând actele de căsătorie. Pentru cei care nu ne-au văzut live dar sunt curioși, pregătim curând o selecție de poze care va apărea cel mai probabil pe site-ul dedicat nunții (în era asta tehnologizată, nici nuntă nu poți să faci fără site!).


Oricum, evenimentul ăsta a fost așa, ca o ploaie de vară: nici nu te prinzi bine că a început că s-a și terminat și ești ud până la piele :)


La 11:40 ne-am întâlnit în fața primăriei, la 12:00 am fost invitați în sală de ofițerul stării civile, la 12:02 ne-am sărutat prima dată în calitate de soț și soție, la 12:05 am semnat actele, la 12:07 ieșeam din sală sub un pod de flori. Ta-da să fiți fericiți și toate alea! Am rămas puțin confuză și cu sentimentul că încă nu-s sigură ce mi s-a întâmplat... din fericire, am acasă certificatul de căsătorie, să-l pot consulta în caz că am îndoieli.


Cu asta ne-am încheiat socotelile cu statul român, suntem oficial  domnul și doamna Dodea. Acum urmează să intrăm pe ultima sută de metri cu pregătirile de nuntă și petrecere. Păzea, căci vom începe să împarțim și invitații!

Mi-era dor de campionatul României la fotbal

Pentru cine nu ştie, eu un mă uit la televizor. Rar, foarte rar, când ajung pe la Sibiu, mai rămân ţintuită în faţa vreunui film sau cu gura căscată la programele de ştiri. Acasă nici n-avem televizor, doar un TV tuner care e folosit cu conştiinciozitate de masculul din dotare... când sunt meciuri de fotbal!

Nu ştiu de ce continuă să se uite la campionatul României, când meciurile sunt mai degrabă plictisitoare sau penibile, iar discuţiile de după meciuri mai degrabă bârfe şi presă de scandal. În fineee... eu în mod cert nu mă uit la vreun meci, dar mi se întâmplă să ascult comentariile. Şi de fiecare dată când fac asta, mă minunez de amestecul ciudat de expresii pline de patos, metafore clişeistice şi încercări de umor care însoţeşte comentariul efectiv al fazelor. Câteodată ai zice că trebuiau să fie poeţi comentatorii ăia, atâta sunt de cuprinşi de fiorul artistic al bătăliei pe terenul de fotbal!

Fiindcă tocmai ce-a început returul, şi azi am ascultat fragmente din diverse meciuri, am vrut să adun o mică mostră din ceea ce povesteam mai sus. Nu ştiu cât mi-a ieşit, dar mai jos sunt rezultatele, cu menţiunea că intonaţia comentatorilor (pe care nu prea pot s-o expun aici) are şi ea un mare rol în rezultatul final. Încercaţi să va imaginaţi o intonaţie cât mai afectată...

O pleiadă de metafore din categoria război sau luptă de orice fel, gen "sunt hotărâţi să dea totul pe teren", "trebuie să schimbe strategia", "ofensiva puternică", "trebuie să atace cu toate forţele", etc, etc, etc.

"Două echipe care trebuie să lase precauţiile la vestiare"

"îi pasează bine colegului său, din păcate se terminase terenul"

"cinste jucatorilor, care, în ciuda terenului ne-au oferit acest meci extrem de spectaculos"

"se încinge atmosfera pe final de partidă"

"neaoşul hoții, hoții se aude din tribune"

Ei, ce ziceţi, vă plac comentatorii de fotbal?

V-am mai spus că nu-mi plac diminutivele?

Sunt sigură că da! Ei bine, de curând s-a afirmat un nou lider în topul diminutivelor care-mi dau fiori: MIRESICĂ (și pluralul aferent, MIRESICI). Întâi o mică paranteză... Cine nu știa deja, să afle acuma: se pare că mi-a venit și mie rândul să intru în categoria femeilor "așezate" și să mă mărit. Iar de la începutul anului m-am apucat mai serios de organizarea fericitului eveniment, drept pentru care am o mulțime de hobby-uri noi: privit portofolii de fotografi, căutat  prin colecții întregi de rochii de mireasă până vezi în fața ochilor numa' alb, aflat care-s noile tendințe în materie de verighete, întrebat toate prietenele despre stiliști și saloane de coafat și câte și mai câte!

E, și pentru că trebuia să o "bifăm" și pe asta, ne-a mâncat undeva să mergem la un târg de nunți... tanana... un mare fiasco, dar nu despre asta vroiam să povestesc, ci despre cum am speriat eu o domnișoară (de altfel drăguță și finuță) de la un stand de rochii de mireasă...

Mergeam eu cam confuză prin înghesuiala și spațiul strâmt de la târg, când dau de un stand care părea interesant, așa că mă apropii și încep să răsfoiesc ditamai tomul - catalogul conținând colecția 2011 de rochii de mireasă. Tipa de la stand se apropie binevoitoare și (oroare!) se interesează: "Viitoare miresică?". Deci nu doar că mi-a venit să mă strâmb... chiar m-am strâmbat (!), iar domnișoara a rămas perplexă la răspunsul meu: "Mda, așa se pare..." (asezonat cu o privire cel puțin tăioasă). N-a mai putut decât să bâiguie un "Ok, am înțeles" la fel de acru și să-și găsească un motiv să dispară din raza mea vizuală.

Mă și gândesc, ce-o fi zis biata femeie despre mine... "Ce-o mai fi și cu nebuna aia, o întreb dacă se mărită și ea zici că e dusă la tăiere... Îmi e milă de viitorul soț, cu așa o scârbă!". Zău că-mi pare rău că am repezit-o, dar, pe bune... MIRESICĂ? Îmi iese fum pe nas (metaforic) numai când mă gândesc...  Mi se pare că sună zeflemitor, peiorativ... urât... oricum, numai de bine nu! Unde mai pui că nici nu există un asemenea cuvânt în dicționar!

Ia spuneți, sunt eu dusă, sau mai sunt și alții cărora "miresică" le e antipatic?

PS. Aștept cu nerăbdare miresică 2.0 aka "nevestică"... presimt că vor zbura farfurii! :)

Conversaţie de sâmbătă seara

"Sper că observi ce fac!"
"Ce?"
"Usc patul conjugal cu feon-ul!"

Un cuvânt nou, un cuvânt nou!

Ei bine, nou pentru mine, tocmai ce l-am descoperit, când am dat peste următorul citat:

"The Norwegian Blue prefers kippin' on it's back! Remarkable bird, id'nit, squire? Lovely plumage!"

Ei bine, acel kipping, se pare că face parte din argoul britanic, și înseamnă a trage un pui de somn!

E, știați chestia asta? Este că e o informație fascinantă? Asta e, sunt pasionată de cuvinte și înțelesurile lor, așa că eu una sunt foarte încântată de ce-am aflat! (Na!) Și pentru că definiția din dicționar a lui kipping menționează originea incertă a acestui cuvânt, posibil daneză, vă mai arăt un citat despre cuvinte, pe care l-am auzit ieri și care e așa, pe sufletul meu:

"[Words are] the wildest, freest, most irresponsible most un-teachable of all things. Of course, you can catch them and sort them and place them in alphabetical order in dictionaries. But words do not live in dictionaries, they live in the mind! [...] And how do they live in the mind?  Variously and strangely, much as human beings live, ranging hither and thither, falling in love, and mating together. It is true that they are much less bound by ceremony and convention than we are. Royal words mate with commoners. English words marry French words, German words, Indian words, Negro words, if they have a fancy."

A spus-o Virginia Woolf într-un eseu pe care l-am ascultat, citit chiar de ea, într-o colecție BBC de interviuri cu scriitori moderni... pe care abia aștept să o ascult în întregime!

Asta-i tot despre cuvinte pe ziua de azi, sper că v-a plăcut! Încă o chestie: cine știe repede repede de unde e primul citat din acest post primește o bomboană virtuală! :)

Doodle of the Day

Sau ce mai fac eu în timpul şedinţelor :) 

Voi desenaţi aiurea pe margini de caiete? Şi dacă da, ce anume?

Nebunia de vara asta

Din când în când, câte o mică nebunie face bine. Prin mică nebunuie înţeleg să faci lucruri pe care alţii le cataloghează drept "extravagante" sau "ciudate", sau să te arunci cu capul înainte într-o situaţie pe care de obicei le cântăreşti pe toate părţile... În fine, în categoria mici nebunii intră pentru mine orice de la cumpăratul primei rochiţe care-ţi stă bine dintr-un magazin (chiar dacă în 80% din timp te îmbraci în blugi şi tricouri negre!), la urcatul în primul tren care pleacă din gară fără să te intereseze destinaţia sau la suspendat cu jumătate de oră orice activitate pentru a putea fotografia un apus spectaculos. Sunt lucruri simple dacă stăm să ne gândim, oricine le poate face, dar în lumea grăbită şi care nu iese din tipare în care ne învârtim, devin excentrice.

Ei bine, o doză de nebunie am primit cadou anul acesta de ziua mea, sub forma unei invitaţii la o cafea şi o cină romantică în Paris! Masculul din dotare s-a prezentat cu biletele de avion în dinţi şi trebuie să recunosc că iniţial am rămas puţin blocată... Adică, invitaţia era pentru două zile n-aveam cazare, n-aveam planuri, nici măcar timp să vizităm chestii  nu prea aveam... În ciuda primului instinct care urla "e prea ciudat!", am zis "hai să bem cafea la Paris!" şi trebuie să spun că nu mi-a părut rău nicio clipă!

Vineri dimineaţa ne-am urcat în avion, la ora prânzului ajungeam în centrul Parisului, iar la 6 seara eram deja în faţa unui pahar de Mojito, într-un bar pe nume "Sărutul sărat" (Le Baiser Salé), în compania unor prieteni din facultate. Curat cosmopolit! Vineri şi sâmbăta ne-am plimbat, am respirat aerul parizian am fotografiat tot ce-am prins mai frumos şi interesant şi, nu în ultimul rând, am băut o cafea (ca să fiu sinceră, chiar mai multe) şi am băut un pahar de vin de ziua mea. Duminică puţin după ora trei eram deja în Bucureşti, iar la seara consumam multă limonadă cu prieteni de aici.

A fost un weekend perfect, şi genul de nebunie care mi-a redat cheful de viaţă şi mi-a făcut poftă de alte nebunii! Ah, şi fiindcă tot am vorbit atât de nebunii, iată una care surprinde foarte bine spiritul Parisului:

Femeia din fotografie se urcase pe un pilon al podului Bir-Hakeim şi asculta muzică privind turnul Eiffel. Era desculţă, iar lângă ea stau sandalele cu toc de 12 cm pe care le avusese în picioare. Cât timp am stat acolo, a schiţat şi câteva mişcări de dans. Mi-a amintit de serile petrecute pe acoperişul căminului sau cocoţată pe geam, în Regie, privind Dâmboviţa şi apusul soarelui. Şi de statul în iarbă privind cerul şi visând.

Şi eu mă trezesc câteodată dansând pe stradă, sau cântând, sau zâmbind fără motiv, pierdută în vreo reverie... Când i-am spus asta lui Radu, chiar şi el s-a uitat puţin ciudat la mine... 

Vă doresc cât mai multe nebunii, zâmbete şi zile cu soare, şi cât mai puţine tipare! Beţi pentru asta un pahar de vin (dacă e la Paris, cu atât mai bine :) )!

Upgrade la zorele

Ziceam că vă arăt ce mai fac prostuţele mele de zorele... evident, continuă să crească! Şi au primit - prin amabilitatea colegului Alex (mulţumim, Alex!) - o scăriţă pe care să se caţere! Şi iată-le ce mândre sunt...

[before]

[and after]

Acuma mai trebuie doar să mă prind cum să le fac să se agaţe de scăriţă, dar - vorba 'ceea - toate la timpul lor!

Zorele - faza întâi

Şi dacă tot vorbeam de verde, acum vreo două săptămâni m-am decis să mă ocup de "grădinărit" pe balcon, în sensul că mi-am plantat o mână de zorele într-un ghiveci... Ei bine, săptămâna trecută deja răsărise în ghiveciul meu ceva de genul:

Iar de-atunci până acum, au mai apărut nişte plăntuţe, iar ăstora mai răsărite le-au mai ieşit câte un rând de două frunzuliţe şi se pregătesc de al treilea rând.

Deeeci, trebuie să le cumpăr urgent o scăriţa pe care să se caţere (sunt agăţătoare zorelele astea, printre altele), că altfel am îmbulinat-o! 

Mda, mă distrez! Este că acest aspect mega-interesant din viaţa mea trebuia pus pe blog, că altfel dormeaţi mult mai prost noaptea? Ufff, se vede că e luni, deja aberez puternic aşa că mă voi opri! Săptămână frumoasă  tuturor!

Perioada verde

Mai nou, se pare că am o preferinţă (a se citi obsesie!) pentru o anumită nuanţă de verde - verdele închis dar totuşi curat, de sfârşit de primăvară şi început de vară. Cam verde cum se vede mai jos, adică:

Ce ziceţi, o fi vreo explicaţie psihologică pentru acest fenomen?

A apărut!

Poza despre care vă povesteam în postul trecut a apărut pe blogul Lens al New York Times, împreună cu peste 10.000 de fotografii din toată lumea. Cool! Şi ca să nu spuneţi că vă mint, iaca link la galerie aici!

A Moment in Time

Ca Internet junkie ce sunt, astăzi mă plimbam din site în site, când am dat absolut din întâmplare peste un proiect minunat al celor de la New York Times. Se cheamă "A Moment in Time" şi în mare, este vorba de un mozaic de fotografii din toată lumea. Ideea e simplă: astăzi, la ora 15:00 GMT (UTC), toţi cei dornici să participe la proiect au făcut o fotografie pe care urmează să o încarce pe pagina proiectului. Apoi, cică va exista online toată colecţia de poze, şi vom putea vedea cam ce făceau oamenii pe glob la ora respectivă! (mai multe despre proiect aici)

Mi-a plăcut tare mult ideea, aşa că mi-am luat aparatul foto după mine la cumpărături, iar ora cu pricina m-a prins într-o staţie de tramvai. Asta a ieşit:

Nu-i cine ştie ce, dar aşa, cât să particip şi eu acolo sper că merge. Abia aştept să apară pozele, căci sunt taaare curioasă ce va ieşi din experimentul ăsta!

A, şi cu ocazia asta am constatat 2 chestii:

• fiindcă am trecut la ora de vară, suntem la trei ore distanţă faţă de GMT (UTC, whatever!). Mi-au luat vreo 10 minute să-mi dau seama de ce pe site-ul New York Times scrie că mai sunt 2 ore jumătate până la ora "zero", iar ceasul meu arăta 14:30... Se pare că anul ăsta toată treaba cu orele mă cam depăşeşte în mare viteză!
• fiind atât de interesată de proiectul ăsta, am reuşit o chestie care de obicei mă timorează; anume, să fac poze pe stradă "de aproape", oamenilor care se uită la mine! Asta e o oarecare realizare, că la cum sunt eu timidă, mai degrabă mă ascund undeva şi "fur" o imagine, decât să stau în mijlocul peronului de tramvai, într-un genunchi şi cu aparatul la ochi... Sper totuşi să mai pot repeta figura şi altă dată :)

Acestea fiind zise, vă urez noapte bună şi o săptămâna frumoasă tuturor!