Vecinii, porumbeii şi pisica

Vecinilor mei de vis-a-vis de bucătărie le place să hrănească porumbeii. De când m-am uitat prima dată pe geam am observat că plasa lor de ţânţari are un "gemuleţ" prin care păsările să poată ajunge la grăunţele care le sunt oferite în fiecare zi. Bineînţeles, în şederea de aproape 2 ani în actuala reşedinţă am avut timp să observ de câteva ori ritualul obişnuit de hrănire...

Cum unul dintre vecini punea o mână de grăuţe pe pervaz, cum apăreau şi lighioanele înaripate, de te mirai de unde vin în număr atât de mare. Cum spărtura pentru mâncare era relativ mică, iar ei erau mulţi, aproape invariabil se lăsa cu scandal: bătăi de aripi, dat cu ciocul, de-astea... păsăreşti. Un spectacol de altfel destul de captivant, în eventualitatea în care n-aveam altceva mai bun de făcut prin bucătărie.

Ei bine, de la o vreme, nu ştiu ce i-a apucat pe vecinii respectivi sau de unde s-au procopsit cu o pisică. Dintr-o dată, showul cu porumbei a devenit mult mai interesant, căci respectiva pisică nu prea ratează nici ea orele de masă ale păsărilor. Evident, pisica se cam gândeşte la propriul stomac şi la ce bine i-ar prinde un porumbel cu fulgi cu tot, dar uită să ia în calcul plasa de ţânţari (sincer, cred că aşa e mai bine, altfel poate se arunca nebuna pe geam de la etajul 7 în timpul vreunei partide de "vânătoare"). Deci, cum apar grăunţele, apare şi mâţa, ghemuită şi gata de atac în colţul îndepărtat al geamului. Porumbeii vin, încep să mănânce. Pisica pândeşte ce pândeşte, iar dintr-o dată sare spre gemuleţ şi încearcă să apuce cu laba un porumbel-doi! Păsările zboară dramatic în toate direcţiile, vânătorul renunţă după un timp şi apoi trece din nou la pândă şi totul se reia. Ce vă ziceam, e un adevărat spectacol! Iar pentru variaţie, din când în când pisica mai stă şi agăţată de plasă, deşi acest lucru n-a adus-o mai aproape de a prinde ceva, ci chiar din contră...

Oricât de fascinantă ar fi pentru mine viaţa în acest "ecosistem", cred că pentru protagonişti nu e decât stresantă. Tot stau şi mă gândesc... nimeni nu-i fericit. Pisica nu prinde nimic. Porumbeii nu pot mânca şi ei în linişte şi fără stres. Iar vecinii deja sunt la a treia plasă de ţânţari de la apariţia pisicii. Şi-atunci, care-i rostul?

Eu n-am răspunsuri, am doar constatări şi mirări perpetue, aşa că nu-mi mai rămâne nimic de făcut decât să vă arăt protagoniştii poveştii de mai sus:

nişte porumbei (era seară, majoritatea cred că erau deja sătui)

şi pisica în cauză, după ce i-a alungat pe ăştia doi:

(Fără poze cu vecinii, nu de alta, dar n-aţi vrea să le vedeţi hainele de casă. Plus că n-aş vrea să creadă despre mine că sunt şi mai ciudată decât li se pare deja. Cred că mi se trage de la ţepii anti-porumbei pe care i-am instalat pe pervaz...)

Să vorbim despre vreme.

Sunt sigură că majoritatea dintre noi am fost măcar o dată în situaţia de a ne întâlni într-un context social cu o persoană pe care n-o prea cunoaştem, şi a trebui să facem conversaţie. La o petrecere, la un eveniment, sau pur şi simplu în faţa automatului de cafea de la birou, filmul e simplu: după un salut şi eventual un zâmbet, urmează tăcerea stânjenitoare... Printre subiectele cele mai comune de "spart gheaţa" într-o conversaţie se află vremea, fiindcă oricât de puţine lucruri ar avea în comun oamenii, cel puţin o părere despre condiţiile meteo vor avea. Ei bine, am să sparg şi eu gheaţa tăcerii de pe-aici, povestind tot despre vreme!

Ce artificiu şmecher mi-am găsit, nu? Şi, culmea, e în strânsă legătură cu gheaţa, pentru că tocmai despre fenomenul meteorologic proaspăt petrecut în Bucureşti vreau să povestesc. Miercuri dimineaţa, când am ieşit să cumpăr pâine şi-am văzut stratul de 1 cm de gheaţă pe capotele, parbrizele şi uşile maşinilor, habar n-aveam că am dat nas în nas cu ceea ce se cheamă freezing rain. Probabil pentru că la noi fenomenul este destul de rar, nu i-am găsit altă denumire decât ploaie care îngheaţă. Şi exact asta şi este... când temperatura la sol este sub 0 grade, dar ploaia cade dintr-o zonă cu temperaturi mai ridicate, picăturile suferă o suprarăcire la contactul cu orice suprafaţă de pe sol. Rezultatul este formarea unei pojghiţe instant de gheaţă pe maşini, şosea, trotuare, copaci, plante, cabluri... absolut orice! [aflaţi mai multe despre freezing rain aici]

În Bucureşti, rezultatele au fost uşor de observat: avioanele care petrecuseră noaptea la sol n-au putut decola pentru că nu puteau fi dezgheţate, tramvaiele de pe linia 41 n-au putut circula din cauza pojghiţei de gheaţă de pe şine şi firele de tensiune, pietonii s-au trezit atacaţi de frunze îngheţate (care se rupeau din copaci sub greutatea gheţii) sau de trotuare transformate în patinoar, iar şoferii au fost nevoiţi să petreacă cel puţin jumătate de oră dezgheţând maşinile înainte de a porni la drum. Chiar şi astăzi, când deja lucrurile începeau să intre în normal, am mai găsit destule dovezi ale grozăviei:

crengi acoperite de un strat subţire dar vizbil de gheaţă

ţurţuri şi pojghiţă de gheaţă pe un semafor

sub greutatea stratului de gheaţă depus pe frunze şi crengi, unii copaci s-au îndoit până aproape de pământ

oglindă retrovizoare cu ţurţuri

alte plante îngheţate

şi-n fine, ca să colorăm atmosfera, o frunză "prinsă" în pojghiţa de gheaţă

Este că s-ar putea purta o conversaţie întreagă doar despre freezing rain? Grăbiţi-vă să povestiţi cu necunoscuţi, până mai e de actualitate! De antrenament, puteţi începe prin a-mi povesti experienţele voastre cu acest fenomen meteorologic...

A Moment in Time

Ca Internet junkie ce sunt, astăzi mă plimbam din site în site, când am dat absolut din întâmplare peste un proiect minunat al celor de la New York Times. Se cheamă "A Moment in Time" şi în mare, este vorba de un mozaic de fotografii din toată lumea. Ideea e simplă: astăzi, la ora 15:00 GMT (UTC), toţi cei dornici să participe la proiect au făcut o fotografie pe care urmează să o încarce pe pagina proiectului. Apoi, cică va exista online toată colecţia de poze, şi vom putea vedea cam ce făceau oamenii pe glob la ora respectivă! (mai multe despre proiect aici)

Mi-a plăcut tare mult ideea, aşa că mi-am luat aparatul foto după mine la cumpărături, iar ora cu pricina m-a prins într-o staţie de tramvai. Asta a ieşit:

Nu-i cine ştie ce, dar aşa, cât să particip şi eu acolo sper că merge. Abia aştept să apară pozele, căci sunt taaare curioasă ce va ieşi din experimentul ăsta!

A, şi cu ocazia asta am constatat 2 chestii:

• fiindcă am trecut la ora de vară, suntem la trei ore distanţă faţă de GMT (UTC, whatever!). Mi-au luat vreo 10 minute să-mi dau seama de ce pe site-ul New York Times scrie că mai sunt 2 ore jumătate până la ora "zero", iar ceasul meu arăta 14:30... Se pare că anul ăsta toată treaba cu orele mă cam depăşeşte în mare viteză!
• fiind atât de interesată de proiectul ăsta, am reuşit o chestie care de obicei mă timorează; anume, să fac poze pe stradă "de aproape", oamenilor care se uită la mine! Asta e o oarecare realizare, că la cum sunt eu timidă, mai degrabă mă ascund undeva şi "fur" o imagine, decât să stau în mijlocul peronului de tramvai, într-un genunchi şi cu aparatul la ochi... Sper totuşi să mai pot repeta figura şi altă dată :)

Acestea fiind zise, vă urez noapte bună şi o săptămâna frumoasă tuturor!

More than words

Cred că v-am înnebunit în ultima vreme cu atâtea cuvinte, aşa-i? Ca să nu aveţi impresia că mă voi apuca de parcurs DEX-ul din scoarţă-n scoarţă.... ta-daaam! Urmează poze.

Mai precis, acesta-i drumul meu spre birou într-o dimineaţă oarecare (din fericire, însorită), şi lucrurile interesante pe care le-am văzut până la destinaţie (interesante pentru mine, evident).

First of all, şi când plec şi când vin, dau cu ochii de cutiile poştale (una dintre ele e a mea)

Dup'aia, mă loveşte în ochi soarele de dimineaţă printre frunze. Dimineaţa e mai răcoare şi asta îmi dă un sentiment de vacanţă. Mai mai că m-aş duce la ştrand, dacă n-aş şti că e încă primăvară şi dacă n-ar trebui să merg la (ouch!) serviciu...

Prin spatele blocurilor, se mai găsesc rămăşiţe din altă epocă:

Apoi ajung la metrou. Unde nu prea e nimic de văzut, doar lume grăbită...

Şi iarăşi la pas, de data asta mai prin buricul târgului. De fiecare dată îmi atrag atenţia reflexiile în pereţii de sticlă şi oţel ai hotelului Novotel:

Mă mai uit la afişele de la coloane...

mai dau bună dimineaţa unui "comunitar"...

Şi cam atâta. Dup-aia, urmează stat în fund la birou, dat din deşte pe tastatură şi (mai nou) minunat pe marginea C#-ului şi WPF-ului.

Din păcate, drumul ăsta e cam scurt. Metroul vine la sub 2 minute de când pun piciroul pe peron. Pe drum n-apuc nici măcar să citesc 5 pagini ca lumea. Iar între astea, mai am de mers pe jos şi aruncat căutături curioase în jur în total vreo 15 minute. Deci nici poze nu prea am când să fac... Dar poate mai încerc experimente... să merg pe alt traseu, să mai fac o oprire prin parc, oi vedea eu.

Până atunci însă, ce ziceţi de drumul meu spre muncă?

Meet the nicest people in Bucharest

Marţi seară mă plimbam cu boyfriendul din dotare pe niştre străduţe dubioase din Bucureşti, în drum spre casă. Când spun dubioase nu vă gândiţi la cine ştie ce... sunt doar ciudate şi cam spooky, dar nu periculoase. Ciudate, în sensul că mergi pe o stradă pe care ai următoarele: mai întâi pe dreapta un teren viran in mijlocul căruia tronează o biserică, pe stânga un depozit de fabrica evident în paragină... apoi pe dreapta e un liceu (ce caută acolo habar n-am) iar pe stânga colţul unei alte străduţe, după care intri pe ambele părţi între depozite. Ce înseamnă asta? Pai iluminatul stradal e redus la minim, sunt tot timpul nişte oameni care încarcă sau descarcă ceva din camioane, te mai întâlneşti cu câte un motostivuitor... de-astea. Clădirile sunt mari, întunecate şi dubioase, iar strada e neasfaltată şi plină de noroi de la maşini şi camioane. Într-una din clădiri am văzut la parter o grămaaaaadă de haine înşirate pe umeraşe, deci am putut ghici ce fel de depozit este. În rest, habar n-am. 

Oricum, la un moment dat ieşi din decorul industrial, şi ajungi pe alt fel de străduţe (luminate de data asta): pline de case, dar pe care nu prea trec nici oameni nici maşini... şi după un traseu gen dreapta - stânga - dreapta - stânga - înainte, ajungi la bulevardul principal şi aproape de casa noastră.

Ei bine, pe aceste străduţe am întâlnit în seara respectivă un tip care era total pierdut şi dezorientat. Se îndrepta vertiginos către zona de depozite, dar când ne-a întrebat de nume de străzi ne-am dat seama că intenţia lui era să ajungă la bulevardul principal. De fapt, pe o străduţa în apropierea bulevardului cu pricina, pe care n-am prea reuşit să o localizăm din prima. Când a văzut că suntem nedumeriţi, a mai spus un nume de stradă, dar de data asta din centru... care n-avea nicio legătură cu ce zisese până atunci. În fine... ne prindem noi că e străin, aşa că tecem pe engleză şi-l întrebăm de fapt ce caută. Cică un hostel pe străduţa mică de lângă bulevard. Păi şi cu strada din centru ce ai? Aaaa, păi acolo am fost mai devreme, am crezut că poate sunt mai aproape de ea, să îmi reiau traseul iniţial.

Ok, ne-am lămurit, îl luam cu noi spre bulevard (era mai simplu decât să ne gândim câte stângi şi drepte are de făcut). La bulevard mai încercăm să descifrăm ceva de pe "harta" lui tipărită de pe net, din care lipseau fix străzile pe unde eram noi. Până la urmă, ne prindem cam în ce direcţie ar fi străduţa lui, şi cum era aproape am zis că mergem cu el încolo. După nici 50 metri, eram la colţul străzii cu pricina, şi îi uram succes în a găsi hostelul. Ne-a zis că se descurcă şi ne-a mulţumit. Cică (citez): "you are the nicest people I've met in Bucharest so far!". Am rămas, ca să zic aşa, fără grai. Dacă asta a fost "the nicest", mă şi gândesc ce va fi îndurat săracul om până la noi.

Morala? Be nice! Atât.

Mersul pe jos face piciorul frumos

Cam ăsta a fost mesajul Bucureştiului de astăzi, prima zi a grevei de la metrou. Asta pentru că haosul creat pe stradă a întrecut orice aşteptări (cel puţin aşteptările mele). 

Din întâmplare, am avut ceva treabă cam la 20 minute de mers pe jos de casă, înainte de a merge la birou. De obicei aş fi luat un autobuz. Dar cum era coloană serioasă de maşini pe drumul spre staţie, şi în zare nu se vedea nimic care să semene a mijloc de transport în comun, am ales să merg pe jos. Ei bine, nu doar că nu m-a ajuns autobuzul până la destinaţie, dar am ajuns eu din urmă unul care aştepta cuminte în coloana de maşini. Bineînţeles (în spiritul celor teri ceasuri rele de marţi) am şi bătut drumul degeaba: persoana pe care o căutam se pierduse în trafic, şi nu se ştia când va ajunge... dacă va mai ajunge în cursul zilei! M-am enervat puţin, aşa că m-am decis să continui drumul spre muncă tot pe jos, ca să am timp să-mi revin. Sincer, dacă mă urcam într-un autobuz cred că săream de gâtul cuiva... sigur mi-ar fi sărit ţandăra la cât erau de pline şi cât de încet se mişcau!

Oricum, plimbarea mea a fost educativă. De pe margine, am reuşit să mă detaşez de isteria generală şi chiar să mă amuz! Însă, credeţi-mă, era nebunie! Intersecţii blocate, liniile de tramvai blocate, autobuze pline vârf şi claxoane peste claxoane! Şi în general foarte multe maşini, şi foarte multe ocupate doar de şofer. M-a uimit (pentru a câta oară), incapacitatea oamenilor de a gândi în perspectivă. Adică ştii că nu circulă metroul şi atunci ce te gândeşti tu, ca om inteligent: ia să mă duc eu cu maşina! Chiar dacă n-am mai mişcat-o din parcare de câteva luni. Pai nu ţi-a tecut prin cap că şi alţii vor folosi acelaşi raţionament? Că te vei trezi blocat în intersecţie, cu palma blocată în claxon? Şi nu puteai să iei măcar un coleg / rudă cu tine în maşină? Poate îţi mai ţinea de urât, şi era cu o maşină mai puţin pe stradă!

Asta e problema, oamenii nu gândesc în perspectivă. De fapt, asta e prima problemă. A doua problemă e că nu le pasă! Ok, ai ieşit cu maşina, asta este; sunt multe alte maşini în trafic, asta este; suportă, dacă te-a mâncat în cur! Dar nuuuu... aici intervine fenomenul "mie să-mi fie bine, de restul mi se rupe". Adică ce dacă nu mai e loc nici să arunci un ac, intru şi eu în intersecţie, că doar mă grăbesc! Ce dacă tramvaiul plin nu poate trece de mine, nu vedeţi că toate benzile sunt pline? Pe unde să merg altundeva decât pe linia de tramvai? Nici n-are sens să comentez cum atitudinea de genul ăsta face lucrurile şi mai rele, inclusiv pentru cei care o practică. Aşa ajungem din nou la gândirea în perspectivă, şi-am stabilit deja că fenomenul ăsta e total absent din peisaj.

Îmi vine automat în minte un fenomen din Franţa. Veneam de la mare şi am prins un blocaj pe şosea - se înainta puţin şi încet, şi coloana ţinea până la cea mai apropiată localitate. Ce făcea lumea? Conducea liniştită. Fără claxoane, fără nervi şi - cel mai important - fără să ocupe benzile de siguranţă de la marginea şoselei. Aveam deci o coloană de maşini civilizată şi câte o bandă întreagă liberă pe fiecare sens! Când aţi văzut ultima dată aşa ceva? Sau câte o bandă întreagă dedicată mijloacelor de transport în comun, pe care nu călca roată de maşină...

Dar să revenim la oile noastre (din trafic). De claxoane m-am distrat, de tramvaie eşuate într-o mare de maşini m-am distrat... M-am mai distrat de jandarmii care păzeau intrarea în metrou - poate ca să nu-i vină vreunui şofer ideea să scurteze drumul pe-acolo. Şi m-am mai distrat de un fotograf care se urcase pe gardul de la metrou la Unirii ca să fotografieze de sus "hoardele" de oameni care mergeau pe jos. Sincer, mie nu mi se păreau aşa mulţi, dar na...

Concluzia? De mâine iau bicicleta. Şi fac dansuri anti-ploaie, că fix aia ne mai lipseşte!

Will you love me tomorrow?

Un spectacol foarte frumos, despre o noapte magică: umbrele, vertij, poezie, muzică, lumini. Am rămas cu un sentiment de pace :)

(Al doilea titlu după melodia de la radio... am I starting a pattern?)

Virgula, bat-o vina!

Azi dimineaţă la metrou am aruncat şi eu un ochi pe televizoarele care au împânzit toate staţiile ca să mai vedem ÎNCĂ nişte reclame cât timp aşteptăm trenul.

În pauza dintre reclame (cam aşa e...), dădeau un top al celor mai scumpe camere de hotel. Mă uitam şi eu aşa, în treacăt, căci aveam mâinile mult prea ocupate ca să mai scot şi ziarul din ghiozdan. Şi vad acolo, cameră la un hotel de ţşpe stele dintr-o locaţie exotică... Toate bune şi frumoase, zice de cameră, de liftul privat, şi observ şi eu preţul, care era ceva de genul "27,750 dolari".

Sincer, a trebuit să mă gândesc puţin ca să-mi dau seama că e vorba de 27 mii de dolari şi nu de 27 dolari... Băi, aceia care traduceţi din engleză textele care se afişează între reclame, traduceţi măcar cum trebuie! Ştiu că e greu, că tot principiul cu televizoarele alea e să faci mulţi bani cu efort minim, da' chiar aşa!? La noi, în România, virgula e separator pentru zecimale! (şi la alţii, dar să nu intrăm în detalii)

La cât mă enervează televizoarele respective, treaba asta cu traducerile pune şi gaz pe foc...

Normalitatea ţigării la cafea

Zilele astea vuieşte târgul de ştirea cum că a intrat în vigoare noua "lege a fumatului" (numele oficial e unul mult mai pompos). Conform acesteia, spaţiile pentru fumat din locurile publice trebuie să fie delimitate clar, ventilate (asta ar fi ceva nou!) şi să nu fie spaţiu de acces. Ba mai mult, în restaurante şi baruri spaţiile de fumat trebuie să fie maximum 50% din suprafaţa spaţiului alocat clienţilor. Asta la cârciumile mai mari de 100 mp. Cele mai mici trebuie să aleagă dacă să fie destinate exclusiv fumătorilor sau nefumătorilor. Interesant, nu?

Aşa, şi cică "timp de două săptămâni, inspectorii vor face un control tematic la nivel naţional" ca să vadă dacă se respectă cele de mai sus, zice site-ul Mediafax. Ţineţi minte fraza asta, căci voi reveni la ea.

Ei bine, chiar azi am fost la o cafea într-o locaţie care tocmai a devenit exclusiv nefumătoare: Gregory's din Piaţa Unirii (Bucureşti, dacă se întreba cineva). Am intrat eu şi mi s-a părut aşa... prea gol pentru ora aia matinală. Şi parcă şi aerul era altfel, mai puţin blurry. Şi apoi am avut vaga impresie că nu mai sunt scrumiere pe mese, nici în zona destinată fumătorilor. Apoi am văzut şi pancartele care delimitau ambele jumătăţi ale micuţului local ca fiind "nefumători".

Ciudată a fost altă chestie, pe care tocmai am conştientizat-o: eu m-am aşezat unde ştiam eu că sunt fumătorii - şi unde nicio masă nu era ocupată - pentru că la nefumători era plin! Trebuia din prima să mă pună pe gânduri chestia asta.

Revenind la poveste, la puţin timp după aceea au venit nişte cetăţeni care se vedea că sunt "regulars", la fel cum se vedea că în restul zilei stau şi vând trei şosete la 5 lei plus căciuli şi mănuşi că e sezonul pe trotuarul din faţă. Evident, îşi iau cafea, unul aprinde o ţigară şi cere o scrumieră. Moment în care a avut loc următorul dialog (aproximativ)

Client (C): Dă-mi şi o scrumieră
Tipa de la bar (T): Nu se mai fumează.
C: Nici aici, la bărbaţi? (nu ştiu ce a vrut să spună cu asta...)
T: Nicăieri.
C: Nicăieri?
T: Nu se mai fumează. (limitat vocabular, I know)
C: De ce?
T: Că nu se mai fumează. (deja suna a placă stricată)
C: Păi cum să-mi beau cafeaua fără ţigară?
T ridică din umeri: Întreaba-l pe şefu'.
C: Şefule, cum adică nu se mai fumează?
Şefu (Ş): Nu se mai fumează nicăieri în local. Uite, scrie şi acolo.
C încă circumspect: De când?
Ş şi T în cor: De ieri!
C: De ieri!? Hahaha. Şi io ce fac? Cum îmi beau cafeaua fără ţigară?
Ş: Nu se mai fumează. Dacă vine controlul puteţi plăti amendă lei!

Clientul iese bodogănind. Acuma mi-am dat eu seama că tipa de la bar de fapt repeta "nu se mai fumează" ca în faza de negare, aşa, căci începusem să vad pe faţa ei dezamăgirea şi am mai auzit ceva de genul "adevărul e că e normal să bei cafeaua la ţigară" - pe tonul cel mai serios posibil.

Stop cadru

Să analizăm cele de mai sus, în puncte scurte.

1. Cum să scrii într-o ştire că "timp de două săptămâni" vor fi controale? Nu suna ca un fel de fă-te frate cu dracul până treci puntea? Staţi cu dinţii strânşi băieţi, că trece repede şi apoi ne vedem noi de ale noastre! (Ce-i drept, aici s-ar putea să fie o prevedere legală să anunţi controalele, dar nu mă pricep aşa că ziceţi dacă greşesc)

2. Cum adică tu, patron de local, zici "dacă cumva vine controlul plătiţi amendă"? Man, tu faci regulile, tu trebe să dai un exemplu. Tu trebuie să zici nu se mai fumează aici pentru că aşa am ales să respectăm legea. Din nou încep să mă minunez cât le lipseşte oamenilor din ţara asta integritatea, coloana vertebrală şi simţul răspunderii! Nu, noi aruncăm pisica moartă de la unul la altul... singura problemă e că de la un timp începe să pută...

3. "E normal să bei cafeaua la ţigară"? Despre asta nici nu am ce să mai zic!

Concluzie

Aştept cu nerăbdare să treacă cele două săptămâni de spaimă, să văd daca Gregory's ăsta va rămâne nefumător. Şi chiar dacă e în continuare nefumător oficial, dacă nu cumva se va mai permite fumatul clienţilor "doar de data asta", că tot "nu vede nimeni".

Am o bănuială despre ce se va întâmpla, dar mă gândesc că vă prindeţi şi voi care e asta. Io oricum vă ţin la curent cu ce aflu!

1 Decembrie m-a lăsat în ceaţă

Dacă tot am rămas în Bucureşti am hotărât să mă duc şi eu la marea defilare de Ziua Naţională, cu toate că toată treaba cu armata mă cam lasă rece. De dimineaţă mi-am luat frumos aparatul foto şi drapelul (furat de pe un stâlp din Cluj.... sssh!) şi am ajuns cu întârziere la colţul străzii unde mă aştepta Sandra. Pe drum spre Arcul de Triumf, drapelul meu a făcut furori printre şoferii maşinilor de gunoi, care mă priveau cu admiraţie.

Am trecut cu chiu cu vai de control (da, a trebuit să fac o poză cu aparatul ca să demonstrez că nu e o armă de foc) şi am purces a le căuta pe celelalte două gagici cu care trebuia să ne întâlnim. Ocazie cu care am descoperit ce nasol e să ai prieteni fără simţul orientării şi ce (şi mai) nasol e să ai două muzee cu destinaţii asemănătoare situate la capete diferite ale aceluiaşi bulevard... Cu alte cuvinte, tipele ne-au trimis la Muzeul Ţăranului Român, pe când ele erau la Muzeul Satului!

După ce le-am tot căutat prin mulţime şi ceaţă am hotărât într-un final să ne oprim undeva şi să ne uităm totuşi la paradă chiar şi fără a fi în grup complet. Oricum, deja treceau pe bulevard o groază de bărbaţi mândrii şi îmbrăcaţi în uniformă care ne distrăgeau atenţia de la scopul iniţial (hihi). Bine, nu i-am prea văzut noi decât pe cei cocoţaţi pe tancuri şi alte asemenea:

La final am avut o vedere destul de bună la cavalerie:

(a se observa fotografii îngenuncheaţi pe margine)

Io nu prea m-am spart în figuri cu pozele, că şi-aşa mai mult vedeam capetele muţimii decât parada în sine... Şi nici nu vroiam să mă bag în noroaie cu cizmuliţele mele frumoase (how girlish, I know). Până la urmă noroiul adus din stratul de iarbă pe asfalt de către spectatori a fost destul încât să mă murdăresc oricum!

Concluzia? Trăiască România!

Dacă vreţi să vedeţi mai multe poze, am aici.

De ce n-avem şi noi Ziua Naţională cândva vara?

Prima dimineaţă

Prima dimineaţă începe de fapt cu prima noapte. Şi, dacă stau bine să mă gândesc, cu ziua dinaine.

Ne-am mutat. Tot cu chirie, la etajul 7 într-un bloc din Tineretului. Duminică am făcut bagaje de la ora 8 jumate dimineaţa până la 6 seara! Eu făceam bagaje, băgam în saci, cutii şi ce puteam, iar Radu şi un prieten (pe care tare ce l-am chinuit, sărăcuţul!) cărau spre noua casă. Colac peste pupăză, am rămas şi fără lumină în cameră, pentru că Radu a ţinut morţiş să ne recuperăm becurile ecologice de la ex-reşedinţa şi a stricat oareşce pe-acolo. Deci să vedeţi cum se chinuia drăguţa de Irina după ora 4 să lumineze cu veioza diferite colţuri ale camerei, ca să poată să-şi termine de băgat viaţa în cutii!

În fine. S-a gătat şi asta, şi ne-am văzut în noul apartament. Unde avem o cameră locuibilă, şi în rest plin de cutii, plase de rafie, rucsaci, geamantane, şi câte şi mai câte! Partea bună e că ştim unde ne sunt chiloţii :) Buuun, şi ce să facă masculul primul lucru după ce ne-am "instalat"? Montează calculatorul! Şi cu el, TV Tunerul, să vadă dacă totul merge ok (pentru că la fosta locuinţă nu mergea, din varii motive). Şi merge. Şi e fericită toată lumea.

Mai puţin eu care eram ruptă de somn. Atât de obosită încât, evident, n-am putut adormi. Şi-am ajuns să mă uit la un film pe TVR Cultural până la 1 noaptea! Ştiam eu că e mai bine că nu ne mergea cablul! Şi uite aşa, după o noapte în care am dormit puţin şi prost (ca deh, patul nou) m-am trezit şi devreme, cu răsăritul pe acoperişurile blocurilor. Am plecat zgribulită spre metrou şi am reuşit să mă pierd puţin prin cartier. În intersecţie era un autobuz de-ala vechi şi totul mirosea a gaz de eşapament. În metrou mirosea a hârtie de ziar proastă. Şi era înghesuială. Şi cu asta gata. Prima dimineaţă.

Da, ştiu că am vorbit mai mult despre ce-a fost înainte decât despre dimineaţa în sine, dar aşa-s io, una vreau şi alta iese! Şi ca să mă credeţi referitor la haosul din apartament, am şi una bucată dovadă:

Aaaaa, şi era să uit! Sunt foarte mulţumită, căci pentru prima dată de când stau în Bucureşti, am o cutie poştală adevărată! Vrea cineva să-mi trimită o scrisoare?

Ne mutăm. Să înceapă coşmarurile.

De vinerea asta este oficial: mă mut, dimpreună cu masculul din dotare. Din păcate nu părăsim Bucureştiul, dar schimbăm cartierul Cotroceni pe Tineretului. Ei bine, deşi de multă vreme îl băteam la cap pe sus-numitul mascul să ne mutăm (din varii motive, principalele fiind frigul şi întunericul de aici), acum când sunt pusă în faţă faptului împlinit se pare că sufăr de o oarecare anxietate...

Coşmarul numărul 1 - înainte să văd apartamentul

Se făcea că ne duceam să vedem apartamentul. Şi intrăm în scară şi urcăm - şi la un moment dat ni se spune că accesul la apartamentul nostru se face prin cel de la etajul 6. Şi se făcea că la etajul 6 era spre etajul 7 o scară de lemn şi o gaură în tavan. Şi când am urcat, sus era întuneric şi mult mult praf. Arăta ca un fel de pod, dar nu era pod. Erau multe dulapuri şi rafturi pe care praful era de câte două degete. Şi mi s-a părut că văd şi nişte vietăţi mişcătoare. Şi patul era vechi şi vai de el, şi totul era dărăpănat.

După care m-am trezit.

Călătoria la apartament: 2 camere, un hol tapetat cu dulapuri (dar nu erau prăfuite, spre uşurarea mea), în sufragerie mobilă veche din colecţia "bunica", în dormitor un pat vechi (dar nu chiar vai de el, ba chiar comod) şi dulapuri noi (de la Ikea)

Coşmarul numărul 2 - după ce-am văzut apartamentul

Se făcea că ne mutam, şi eram la ultimele retuşuri: sters praful, aranjat haine în dulap, aranjat calculatoare, etc. Ei bine, de undeva a apărut încă cineva în apartament, un tip care am înţeles noi după ceva efort de gândire că va locui cu noi. Ok... şi-am zis că na, ar fi ok cu încă cineva... Dar dup-aia au mai apărut înca 2 tipe şi un tip, şi în scurt timp fiecare loc era ocupat de o persoană, şi ne vedeam nevoiţi să ne strângem de unde ne întinseserăm lucrurile şi să ne descurcăm cu un spaţiu stil cămin - patul plus cât ocupă calculatorul pe o masă. Eram foarte supărată.

După care m-am trezit.

Deci, ce spun aceste visuri despre mine? În afară de faptul că sunt stresată, că asta ştiu deja. Că deh, dacă n-aş fi stresată n-aş mai fi eu, bag seamă. Şi dacă tot suntem la capitolul blocuri: voi la ce etaj staţi? Şi dacă e unul peste 5, nu vă e frică? (de lift, de cutremure, de alte de-astea...?) Sper să-mi treacă în curând şi coşmarurile şi stresurile şi să-mi reamintesc că totuşi, chiar eu am făcut presiuni pentru mutare!

Noiembrie

Aseară pe drum spre casă am simţit pentru prima dată vântul de toamna târzie, în timp ce traversam Cişmigiul. Era noapte şi puţină ceaţă, totul în jur părea neclar, difuz, stâlpii de iluminat păreau felinare. Sub unul din ele, un grup de trei tineri se uitau dezorientaţi în ce direcţie s-o pornească. Aşa cum îi vedeam, întuneric înainte, întuneric după, şi doar ei în lumina gălbuie pe aleea înfrunzită mi s-au părut, pentru o clipă, în afara timpului. Trei oameni sub un felinar, acum şi acum 100 de ani în acelaşi timp.

Până când am ieşit din parc am rămas cu aceeaşi senzaţie. Nu m-ar fi mirat ca de după vreun colţ să apară o siluetă călare, cu mantie groasă, de toamnă. La un moment dat chiar şi apartenenţa mea timpului prezent mi se părea incertă...

Azi dimineaţă am ieşit pe poartă, salutată fiind de acelaşi vânt. Nici măcar pisicile de la casa alăturată nu mai erau aliniate pe gard să se uite la trecători (the neighbourhood watch le spun eu ăstora 6 pisici care stau pe gard şi se uită fix la tine când treci prin dreptul lor - dacă eşti destul de interesant, that is). Acum mi-au îngheţat degetele pe tastatură şi mi-am luat mănuşile fără degete. Din când în când mă mai apucă frigul.

E noiembrie. Şi-aş bea un ceai.

Joi dimineaţă, Bucureşti

Într-un magazinaş, o doamnă cumpără ceva şi apoi scoate 5 hârtii de 10 RON şi o roagă pe vânzătoare să le schimbe într-una de 50. Cât timp vânzătoarea căuta după bani, doamna simte nevoia să se explice: "Ştiţi, mă duc la doctor şi nu vreau să-i dau aşa..."

*

Pe pod Izvor, doi tipi (cam studenţi, aşa) discutau în spatele meu:
"Frate, eu cand am zis Grădina Botanică mă gândeam aşa, la o clădire în care vezi plante. Când colo, e un parc, frate, am dat bani ca să intru într-un parc!"

(adevărul e că Grădina Botanică din Bucureşti e cam un parc, şi încă unul nu foarte bine îngrijit... dar tot m-a amuzat replica)

Nenea şi câinele

Pe nenea ăsta l-am fotografiat în Parcul Eroilor la sfârşitul primăverii. Am pus poza pe blog acum pentru că zilele trecute am schimbat două vorbe la chioşcul de ziare de lângă parc.

Eu eram (ca de obicei) în întârziere, dar ţineam morţiş să-mi cumpăr o revistă (de-aia de femei) înainte să merg la muncă. Şi cum iau eu în trombă curba spre chioşcul de ziare, aproape că am călcat pe câinele domnului din imagine. Între noi fie vorba, cuţulache e o mini-namilă, care bloca sănătos accesul spre chioşc. Ulterior am aflat că e o "ea".

În fine, reuşesc eu să pun frână, şi mă zgâiam prin spatele domnului (care domn îşi luase ziarele şi stătea de poveşti cu vânzătorul) după revista care mă interesa. O descopăr şi aştept să-şi termine nenea poveştile, timp în care îmi fac de lucru vorbind cu câinele... La faza asta îşi dă şi nenea seama că vreau şi eu ceva, şi urmează un scurt dialog: (reproducere din memorie)

El: vă place? (despre câine, evident)
Eu: da, e drăguţ
El: păi să luaţi şi dumneavoastră unul!
Eu: aş lua, dar din păcate n-am unde să-l ţin
El: păi îl ţineţi cu dumneavoastră tot timpul... hai, fetiţo! (cu câinele, evident)

Şi pleacă.

Da, ştiu, neinteresant. Nici măcar n-am înţeles prea bine ce vroia să zică. Dar mi s-a părut curios faptul că azi, uitându-mă prin nişte poze, l-am descoperit pe nenea şi pe câinele său. Aşa că am zis să-l ţin minte :)

Nici nu e prima dată când se întâmplă asta... mai întâi a paţit-o Radu, care a descoperit, între nişte fotografii cu oameni pe stradă, pe un tip cu care am fost colegi la cursul de dansuri (cursul având loc la câteva luni după ce Radu făcuse poza).

Astea or fi coincidenţe, sau poate ar trebui să ne abţinem de la a mai fotografia necunoscuţi?

Ne plac toate piesele de la radio...

Mai ales cele de teatru.

Acesta este textul uneia dintre noile reclame la posturile de radio ale Societăţii Române de Radiodifuziune. Reclamele sunt colorate, inspirate şi plăcute la vedere. Iar Societatea Română de Radiodifuziune are şi un site destul de ok. Şi dacă sunteţi curioşi puteţi asculta pe internet posturile Actualităţi, Cultural, Muzical, Antena Satelor şi România Internaţional :)

Adevărul e că mi-e dor de un Radio România Actualităţi, să-mi amintească de ora exactă din dimineţile când mă duceam la şcoală şi reuşeam să aud o grămadă de ştiri şi o singură melodie (dacă aveam noroc) în timp ce deja mă spălam pe dinţi. A, şi-aş mai asculta puţin cotele Dunării, că întotdeauna mă amuza treaba aia :)

Oricum, e de lăudat treaba cu rebrandingul. Sper să fac si o poză cu reclamele cât de curând.

În rest eu fac bine, mulţumesc, dar încerc să stau departe de calculator pe cât posibil pentru că mă cam deranjează ochii zilele astea. O fi alergia la muncă de la terminarea concediului? :D

Of! Cică trebuie să întindă cineva hainele şi masculul e ostil. Vă las, că iese cu scandal! Noapte bună!

Arta de a prinde ultimul metrou

Ieşit de la film la o oră relativ târzie. Rugat prieteni să mă ducă până la metrou Tineretului cu maşina. 3 minute ca să ieşim din parcare. 5 minute drumul din Vitan în Tineretului. 30 secunde coborât din maşină, salutat lumea şi intrat la metrou. 30 secunde căutat disperată cartela. În acelaşi timp, se auzea zgomotul trenului oprind în staţie, iar tanti de la casă îmi zicea "grabiţi-vă, e ultimul!". Fuga pe scări făcând abstracţie de genunchiul sensibil şi pus piciorul pe peron în acelaşi timp în care se deschideau uşile metroului. Fuga până la cea mai apropiată uşă. Pus fundul pe scaun, gâfâind şi cu picioarele tremurând. Victorie!

Aşa mi-am dat seama că am un obicei - chiar dacă nu-l cultiv conştient - dacă trebuie să ajung undeva la o anumită oră reuşesc cumva să prind ultimul metrou / autobuz / ş.a.m.d astfel încât să fiu acolo FIX la ora respectivă. Nu mai devreme, nu mai târziu (bine, un minut două plus minus să zicem că nu se pun). Dacă stau acuma să mă gândesc, din liceu aveam chestia asta: ştiam că fac fix 7 minute până la şcoală şi de cele mai multe ori fix la fără 7 minute plecam de acasă.

Avantajul acestui obicei e faptul că nu ai timpi morţi în program. Dacă totul merge bine poţi să stai mai mult în pat înainte de a merge la muncă, poţi să mai înveţi 10 minute înainte de examen, nu te plictiseşti aşteptând după ce ai ajuns la destinaţie. În plus, ai parte de o viaţă plină de adrenalină şi suspans, fapt care te ajută să nu te plictiseşti nici pe drum!

S-ar zice că e un obicei bun pentru vremurile astea în care nimeni nu pare să aibă timp de prea multe şi fiecare minut câştigat pentru tine e valoros. Şi totuşi... în balanţă trebuie să intre şi dezavantajele. Dintre ele, cel mai pregnant e faptul că dacă se întâmplă o chestie ieşită din comun atunci sigur vei întârzia. Şi de obicei, cum tu te bazezi de fapt pe scenariul optimist, întârzierea va fi considerabilă! Şi în plus, tot timpul eşti stresat de faptul că nu vei ajunge la timp.

Deci, cum e mai bine? Care-i strategia voastră de a ajunge la întâlniri?

Sabotează-ţi programul de mers pe jos în doar 5 zile!

Se dă una bucată idee fixă cum că e sănătos să mergi pe jos o jumătate de oră pe zi. Cum până la serviciu fac 25 de minute pe ceas şi mă duc 5 zile pe săptămână am zis că-i o idee bună să merg pe jos până acolo. Cum Universul conspiră împotriva mea...

Luni - ajuns cu trenul de la Sighişoara, varză din cauza drumului, întârziere din cauza CFR-ului. Rezultat? Un duş în grabă şi curu-n autobuz!

Marţi - mascul din dotare plecat la Cluj la care se adaugă probleme de personalitate care te împiedică să dormi singură. Rezultat? Stat trează până tarziu, trezit cu greu cu jumătate de oră mai târziu decât trebuia. Un duş în grabă şi curu-n autobuz!

Miercuri - se întoarce masculul, trenul lui întarzie, tu ai ideea fixă că trebuie să-l vezi înainte de a pleca la lucru. Rezultatul? Un pupic de dimineaţă, două replici informative, un duş în grabă şi curu-n autobuz!

Joi - Programare la cosmetică la ora 9, într-o zonă care e prea departe ca să mergi pe jos. Rezultatul? Curu-n autobuz cu o oră jumate mai devreme decât de obicei!

Vineri - Zi liberă pentru că pleci din oraş. Rezultatul? Fără curu-n autobuz, dar şi fără mers pe jos!

Experiment statistic personal

Eu sunt o fiinţă ciudată care citeşte tot ce-i iese în cale, implicit şi ce scrie pe toţi pereţii... Cred că ştiu deja pe dinafară mesajul de pe tăblia din wc-ul de la muncă, de atâtea ori am citit-o mai mult sau mai puţin voluntar. Ei bine, tot aşa mi-a atras atenţia un afiş mare din autobuze pe care scria cam cât poţi economisi dacă îţi faci abonament în loc să cumperi bilete pentru fiecare călătorie (de parcă ar cumpăra bucureştenii bilete, dar asta e altă poveste!). Pe afişul respectiv scria mare şi tare după cum urmează:

la 2 călatorii zilnice economiseşti peste 35% (wow, deja e mult)
la 3 călatorii - 58%
la 4 călătorii - 68%
la 5 călătorii - 75%
(peste 5 îi bagi în sapă de lemn, ia nu te mai plimba atâta cu autobozul!)

Mă tot uitam eu la afişul respectiv şi nu ştiam în ce categorie mă încadrez, ca să văd daca trebuie să mă bucur sau nu... Pe de altă parte eram curioasă dacă într-adevăr cifrele alea sunt reale. Aşa că m-am hotărât să fac un mic experiment: timp de o lună de zile, cât ar dura un abonament, mi-am notat în fiecare zi numărul de călătorii cu autobuze şi alte asemenea mijloace, fără să îmi schimb programul ca să influenţez rezultatele. Pentru că mă bătea gândul să îmi fac şi abonament la metrou, am notat şi călătoriile cu metroul. Şi aşa, just for fun, am vrut să ţin evidenţa controalelor.

Perioada de desfăşurare a studiului a fost 16 iunie - 15 iulie, deci azi pot centraliza rezultatele. Cele mai multe călătorii într-o zi au fost în număr de 5, pe data de 5 iulie (am fost să-mi cumpăr haine, am fost în Carrefour, apoi acasă şi apoi la Bestfest), iar cele mai puţine au fost 0 - pe datele de 12 şi 13 iulie, timp în care am fost la mare. Se deduce de aici că într-o lună eu am fost plecată din Bucureşti un singur weekend şi o zi la Braşov. Cam slăbuţ... Dar să revin la rezultatele studiului. Cu metroul am fost doar de 4 ori, deci cartelele de 10 călătorii sunt de ajuns pentru nevoile mele. Cât despre controale, tocmai când mă bucuram că am scăpat o lună fără şi pot face mişto de RATB, am prins azi, în ultima zi, un control. Chiar şi aşa... un control pe lună! Nu mai zic nimic, că sigur n-o să mai ajung şi la partea de calcule.

Calcululele şi calculelele zic aşa:

am făcut 71 de călătorii
împărţit la 30 de zile rezultă 2,36 călătorii / zi (cam slăbuţ...)
dacă era să plătesc pentru ele, ar fi costat 71 * 1,3 = 92,3 RON
abonamentul m-a costat 50 RON, adică 54,71% din costul calculat
rezultă că am economisit 45,82% din sumă, mai precis 42,3 RON (nu-i rău...)

Dacă ne bazăm pe un control pe lună, cam la aceeaşi "economie" ajungi dacă plăteşti amenda, care e de 50 RON. Câştigi în schimb adrenalină, spirit de observaţie ca să poţi evita controlorii şi "tărie de caracter" care te ajută să furi!

Ca o ultimă observaţie, reclama nu minte. La fix 2 călătorii economia vine undeva la 36%.

Acestea fiind zise, vă doresc noapte bună şi vă aştept la următorul experiment statistic, programat pentru o dată necunoscută încă. Aştept idei de experimente... mă gândeam să număr claxoanele din intersecţie, dar n-am atâţia nervi. Apropos, se zice despre ăştia care trebuie să numere chestii ca să se simtă bine că au tendinţe de autism. Sper că n-ar trebui să mă îngrijorez...

Înţelepciune din bătrâni

De pe nişte panouri amplasate în zona Universităţii (de fapt, chiar atârnate de clădire), am reţinut următoarele proverbe:

Ce nu-ţi este pe potrivă,
Îţi va fi tot împotrivă.

Fă bine şi nu te teme de nimenea.
Ăsta e fain, îmi place mesajul simplu şi la obiect.

De eşti vită de jos, să nu iei neam de sus, ca să nu-ţi zică scoală tu să şed eu.
Ciudat, dar posibil adevărat...

Unul pentru Radu, pentru că are el ceva de împărţit cu oamenii care vor lucruri de calitate şi repede şi ieftine.
Lucrul bun care îţi place
Nu-ntrebi în cât timp se face

Şi încă unul pentru toată lumea, ca să nu uităm că ceea ce nouă ni se pare normal alţii pot considera dubios şi invers. Şi să nu mai judecăm atâta lumea prin ochii noştri.
Fiecare singur ştie unde îl strânge opinca.

Şi la final, cum spunea un prieten într-o conversaţie virtuală recentă... power to the flowers! :)