Aşa se face că majoritatea locatarilor unei camere de cămin aduc la începutul anului câte o bucată (maxim două!) din fiecare lucru necesar, mai ales când e vorba de vase. Dacă din patru oameni fiecare vine cu o farfurie, un castron de supă, un set de tacâmuri, etc, per total se formează o colecţie pestriţă de ustensile de bucătărie de forme, mărimi şi culori diferite. Sincer, cred că imaginea unui astfel de dulap de vase este emblema perfectă a vieţii de cămin şi-mi pare rău acum că nu mi-a venit niciodată să fotografiez unul...
Dar să nu deviem prea mult, căci (de necrezut cum ar fi) acest post vrea să aibă şi un subiect. Şi anume... cănile! Nu se poate să fii student, să stai în camin şi să n-ai măcar o cană! E mai rezistentă şi mai versatilă decât un pahar, poţi să pui în ea multă cafea în sesiune, dar şi-un vin fiert sau o bere la chefuri (după sezon). Poate să te reprezinte în haosul căminist, să-ţi ţină locul ocupat în sala de lectură şi câte şi mai câte. Pe lângă asta, cănile sunt singurele care fac excepţie de la regula un obiect din fiecare tip - că doar trebuie să ai ceva din care să-ţi serveşti şi prietenii veniţi în vizită cu "un păhărel" de ceva. Morala? Unui student nu-i strică niciodată o cană în plus, deci îşi va cumpăra şi / sau va primi destule... Multe dintre ele nu vor supravieţui vieţii de cămin, ci vor fi uitate pe coridoare în chip de scrumieră, aruncate pe fereastră când pierde România la fotbal (da, "pe vremea mea" nu era un lucru aşa la ordinea zilei să piardă România la fotbal :) ), dăruite acelei persoane speciale ş.a.m.d.
Iar cele care rămân vor popula dulapurile din bucătăria fostului căminist, acum chiriaş sau proprietar. Dar vor fi rămâne aceeaşi adunătură ciudată de forme, culori şi mărimi, cam ca în imaginea de mai jos:
Asta e o parte din colecţia mea de căni, din care fiecare-mi aminteşte de un an de şcoală sau de vreun eveniment (recunosc, unele-s primite după ce-am terminat cu studenţia şi căminul). De la stânga la dreapta, avem aşa: cană cu flori galbene, cumpărată din Sighişoara, la primul meu festival medieval ca domniţă de Sibiu; cană cu motive populare, cadou de la ai mei părinţi de la Târgul Olarilor (Sibienii ştiu); cană roşie, din Carrefour, al doilea an de Regie; cană neagră, cadou de la firmă, Radu i-a rupt toarta; cană cu pisică, "se bea cafea din ea, mai ales dimineaţa" de la my little brother, de ziua mea, anul trei de Regie (cred), cană galbenă, cumpărată... de undeva... în primul an de Regie; întoarsă cu fundul în sus, prima mea cană de cămin, din anul 1 de la Cluj, Observator, pe vremea când maică-mea credea că doar atâta cafea beau eu pe zi :); cana Milka, undeva în preajma Crăciunului, de la aceeaşi mamă abia menţionată; şi în fine, cana de tablă e a lui Radu (să nu se simtă neglijat).
Încă un detaliu amuzant...după tei ani jumate de când nu mai stau în camin, abia acum câteva luni mi-am cumpărat un set de 6 pahare (toate la fel, vă daţi seama!?).
Şi pentru că am primit-o după ce am făcut poza de mai sus, vă mai arăt o cana: cana cu Jean, ca să nu-l uit vreodată pe cel care-mi pozează mereu cu atâta graţie şi naturaleţe (adică el)
