Dilema din bibliotecă

Pe când scoteam cărțile din cutii și le aranjam în bibliotecă, am observat că există o diferență notabilă între cotoarele cărților editate în România și ale celor din Anglia sau America (din alte țări nu cred că am cărți).

Priviți vă rog proba numărul unu: cărțile puse în picioare, cu fața coperții în partea dreaptă.

Care titluri vi se par mai ușor de citit? Nu mă refer la fonturi sau contrast sau alte artificii, ci doar la cum vi se pare mai natural: să înclinați puțin capul în partea dreaptă sau în partea stângă pentru a citi mai bine?

La faza asta încă nu m-am putut hotărî dacă vreo metodă de scriere pe cotor e "mai bună". Dar apoi am așezat cărțile cu fața coperții în sus. Rezultatul:

Deci ziceți și voi.... la cărțile din România, daca vrei să vezi bine scrisul, pui carțile cu coperta în jos, așa încât pe vârful teancului se va vedea un "fund" de carte. Dacă pui cărțile cu coperta în sus, trebuie să stai în cap ca să citești cotoarele! Tare aș vrea să știu care-i treaba cu cotoarele astea, dar nu știu pe nimeni "în domeniu"... dacă mă puteți lămuri, vă rog nu ezitați!

V-am mai spus că nu-mi plac diminutivele?

Sunt sigură că da! Ei bine, de curând s-a afirmat un nou lider în topul diminutivelor care-mi dau fiori: MIRESICĂ (și pluralul aferent, MIRESICI). Întâi o mică paranteză... Cine nu știa deja, să afle acuma: se pare că mi-a venit și mie rândul să intru în categoria femeilor "așezate" și să mă mărit. Iar de la începutul anului m-am apucat mai serios de organizarea fericitului eveniment, drept pentru care am o mulțime de hobby-uri noi: privit portofolii de fotografi, căutat  prin colecții întregi de rochii de mireasă până vezi în fața ochilor numa' alb, aflat care-s noile tendințe în materie de verighete, întrebat toate prietenele despre stiliști și saloane de coafat și câte și mai câte!

E, și pentru că trebuia să o "bifăm" și pe asta, ne-a mâncat undeva să mergem la un târg de nunți... tanana... un mare fiasco, dar nu despre asta vroiam să povestesc, ci despre cum am speriat eu o domnișoară (de altfel drăguță și finuță) de la un stand de rochii de mireasă...

Mergeam eu cam confuză prin înghesuiala și spațiul strâmt de la târg, când dau de un stand care părea interesant, așa că mă apropii și încep să răsfoiesc ditamai tomul - catalogul conținând colecția 2011 de rochii de mireasă. Tipa de la stand se apropie binevoitoare și (oroare!) se interesează: "Viitoare miresică?". Deci nu doar că mi-a venit să mă strâmb... chiar m-am strâmbat (!), iar domnișoara a rămas perplexă la răspunsul meu: "Mda, așa se pare..." (asezonat cu o privire cel puțin tăioasă). N-a mai putut decât să bâiguie un "Ok, am înțeles" la fel de acru și să-și găsească un motiv să dispară din raza mea vizuală.

Mă și gândesc, ce-o fi zis biata femeie despre mine... "Ce-o mai fi și cu nebuna aia, o întreb dacă se mărită și ea zici că e dusă la tăiere... Îmi e milă de viitorul soț, cu așa o scârbă!". Zău că-mi pare rău că am repezit-o, dar, pe bune... MIRESICĂ? Îmi iese fum pe nas (metaforic) numai când mă gândesc...  Mi se pare că sună zeflemitor, peiorativ... urât... oricum, numai de bine nu! Unde mai pui că nici nu există un asemenea cuvânt în dicționar!

Ia spuneți, sunt eu dusă, sau mai sunt și alții cărora "miresică" le e antipatic?

PS. Aștept cu nerăbdare miresică 2.0 aka "nevestică"... presimt că vor zbura farfurii! :)

Trist

Azi la evidenţa populaţiei am văzut o tipă de 22 de ani care nu prea ştia să citească sau să scrie, şi ne tot întreba unde anume pe formular se scriu diverse chestii. Iar când încercam să-i explicăm, avea o privire fixă şi fără să dea semne că ar pricepe ceva... nici nu ştiu dacă să-mi fie milă sau groază.

Şi tot acolo, un om în toată firea, ştia să citească şi să scrie fără probleme, dar zici că nu mai văzuse în viaţa lui vreun formular... de orice fel! A trebuit să îi dau cererea mea drept model, deşi depunea actele pentru schimbare de buletin, iar eu pentru viză de flotant. Şi până la urmă tot a cerut ajutorul ofiţerului de serviciu, că nu s-a descurcat singur. Asta în condiţiile în care pe pereţi erau modele pentru toate tipurile de cereri, citeţ completate (chiar cu cariocă roşie), să vadă tot chioru'... 

Aşa, şi acuma, care e mai rău dintre ăştia doi?

Tendinţelele primăverii

Am o problemă cu "tineretul din ziua de astăzi, maică"... parcă din ce în ce mai des văd prin oraş grupuri de oameni (tineri în general), îmbrăcaţi la fel (şi nu, nu sunt mormoni). Adică, eu înţeleg că toată lumea vrea să fie la modă şi "în tendiţe", dar zău dacă nu, ceea ce văd pe manechinele din mall într-un weekend, peste două apare în grupuri răzleţe pe stradă! 

Spre exemplu, am văzut nu demult lansat look-ul cămaşii în carouri cu curea (arată ceva în genul ăsta - mă scuzaţi pentru reclamă, e prima poză ce mi-a picat în mână), iar vreo două duminici mai târziu, ce văd în parc? Trei fătuci îmbrăcate toate în cămaşi în carouri cu curea şi blugi strâmţi. Io am o singură nelămurire: de ce vrei ca tu şi prietenele tale să arătaţi toate la fel? Sincer, în afară de variaţiuni pe marginea culorii cămăşii sau texturii blugilor, cele trei fete de care vă povestesc erau parcă trase la indigo... până şi coafurile erau asemănătoare! Pe mine una mă depăşeşte dorinţa asta de a ieşi pe stradă în uniformă... unde mai pui că anumite ţinute, nu se potrivesc oricărei persoane! Dacă fundul tău arată uriaş în blugi skinny, de ce i-ai purta, oricât de în tendinţe ar fi? Sau, mai mult, de ce ai ieşi cu ei în oraş, împreună cu alte două prietene pe care în mod vizibil aceeaşi ţinută arată mult mai bine?

Deci, de ce? Lămuriţi-mă căci nu pricep. Desigur, nu-s eu mare fan sau expert al modei şi sincer în general nici nu prea observ cu ce se îmbracă lumea, dar când văd aşa ceva...

zău că-mi vine să bufnesc în râs! Adică... tenişi - check! blugi cvasi-strâmţi - check! hanorac gri - check! ochelari cu ramă albă - check! până şi freza gelată cu creastă pe mijloc - check! din cap până-n picioare, identic şi la fel!

Is it just me?

Din lift

Avem reclame în lift. Cea mai recentă este legată de epilarea definitivă la un salon de înfrumuseţare, pe numele lui Marazul Estet. Reclama asta mă zgârie pe retină din două motive.

Întâi şi-ntâi, deşi site-ul lor este unul curat, plăcut şi bine făcut, reclama abundă de text scris cu 1000 de fonturi, şi la fel de multe culori, şi sare în ochi de la o poştă; iar ca să fie tacâmul complet, au folosit drept ilustraţie poza următoare:

Ilustraţia tipărită e cam la aceeaşi calitate ca asta de mai sus, deci clar luată de pe net cam cum am luat-o şi eu... după 3 minute de căutat pe Google! Ba chiar am impresia că i-au şi eliminat discret semnătura din dreapta jos, dar asta trebuie să verific. În condiţiile astea, ziceţi şi voi: n-aţi vrea să-i strângeţi mâna şi să-l felicitaţi pe cel care a gândit aşa minunăţie de print? Nu de alta, dar trebe să aibă o minte tare minunată...

Al doilea lucru e legat de interacţiunea privitori - reclamă. Mai precis, cineva a scris cu pixul pe coapsa doamnei din imagine...
"GRAS-O"!
Cred că de fapt treaba asta mă enervează mai tare decât reclama în sine... În fiecare zi îmi vine să scriu şi eu dedesubt ceva gen "prostu-le". Sau, după sugestia lui Radu, "gramatic-o" (sau ceva asemănător), dat fiind faptul că nu ştim sexul personajului pe care-l chinuie vocativul! Oricum, până la urmă cred că ar fi prea subtilă gluma noastră ca s-o priceapă persoana în cauză, aşa că mă las păgubaşă.

Şi aştept cu nerăbdare să schimbe ăştia reclama din lift! Se aude în eter?

Meet the nicest people in Bucharest

Marţi seară mă plimbam cu boyfriendul din dotare pe niştre străduţe dubioase din Bucureşti, în drum spre casă. Când spun dubioase nu vă gândiţi la cine ştie ce... sunt doar ciudate şi cam spooky, dar nu periculoase. Ciudate, în sensul că mergi pe o stradă pe care ai următoarele: mai întâi pe dreapta un teren viran in mijlocul căruia tronează o biserică, pe stânga un depozit de fabrica evident în paragină... apoi pe dreapta e un liceu (ce caută acolo habar n-am) iar pe stânga colţul unei alte străduţe, după care intri pe ambele părţi între depozite. Ce înseamnă asta? Pai iluminatul stradal e redus la minim, sunt tot timpul nişte oameni care încarcă sau descarcă ceva din camioane, te mai întâlneşti cu câte un motostivuitor... de-astea. Clădirile sunt mari, întunecate şi dubioase, iar strada e neasfaltată şi plină de noroi de la maşini şi camioane. Într-una din clădiri am văzut la parter o grămaaaaadă de haine înşirate pe umeraşe, deci am putut ghici ce fel de depozit este. În rest, habar n-am. 

Oricum, la un moment dat ieşi din decorul industrial, şi ajungi pe alt fel de străduţe (luminate de data asta): pline de case, dar pe care nu prea trec nici oameni nici maşini... şi după un traseu gen dreapta - stânga - dreapta - stânga - înainte, ajungi la bulevardul principal şi aproape de casa noastră.

Ei bine, pe aceste străduţe am întâlnit în seara respectivă un tip care era total pierdut şi dezorientat. Se îndrepta vertiginos către zona de depozite, dar când ne-a întrebat de nume de străzi ne-am dat seama că intenţia lui era să ajungă la bulevardul principal. De fapt, pe o străduţa în apropierea bulevardului cu pricina, pe care n-am prea reuşit să o localizăm din prima. Când a văzut că suntem nedumeriţi, a mai spus un nume de stradă, dar de data asta din centru... care n-avea nicio legătură cu ce zisese până atunci. În fine... ne prindem noi că e străin, aşa că tecem pe engleză şi-l întrebăm de fapt ce caută. Cică un hostel pe străduţa mică de lângă bulevard. Păi şi cu strada din centru ce ai? Aaaa, păi acolo am fost mai devreme, am crezut că poate sunt mai aproape de ea, să îmi reiau traseul iniţial.

Ok, ne-am lămurit, îl luam cu noi spre bulevard (era mai simplu decât să ne gândim câte stângi şi drepte are de făcut). La bulevard mai încercăm să descifrăm ceva de pe "harta" lui tipărită de pe net, din care lipseau fix străzile pe unde eram noi. Până la urmă, ne prindem cam în ce direcţie ar fi străduţa lui, şi cum era aproape am zis că mergem cu el încolo. După nici 50 metri, eram la colţul străzii cu pricina, şi îi uram succes în a găsi hostelul. Ne-a zis că se descurcă şi ne-a mulţumit. Cică (citez): "you are the nicest people I've met in Bucharest so far!". Am rămas, ca să zic aşa, fără grai. Dacă asta a fost "the nicest", mă şi gândesc ce va fi îndurat săracul om până la noi.

Morala? Be nice! Atât.

Bănălăii

N-am fost niciodată un mare fan al diminutivelor. Când eram mai mică şi mergeam în fiecare vară la Cluj, tot timpul mă pufnea râsul când o auzeam pe mătuşa mea folosindu-le în exces: supică, pireuţ, fripturică, etc (ciudat, cum mi le amintesc doar pe cele legate de mâncare, deşi sunt sigură că erau şi din alte "domenii").


Aşa, deci cum ziceam, diminutivele mi se par caraghioase, mâţâite si în general le suport (în cantităţi mici) doar pentru exprimarea afecţiunii. Veţi înţelege în acest context de ce mă enervează un anume diminutiv, pe care-l aud tot mai des parcă în ultima vreme: "bănuţii". Întotdeauna la plural, cu referire de obicei la banii de salariu (sau din vreo altă sursă de venit): "să-mi iau şi eu bănuţii luna asta şi mergem la shopping"; "îţi dau bănuţii data viitoare când ne vedem" şi altele asemenea.


Şi nici măcar nu mi se pare amuzant... când îl aud am mai degrabă o reacţie cam ca şi cum aş mânca o lămâie: mi se face gura pungă şi-mi vine să mă strâmb. Deci, vă întreb: de ce toată lumea foloseşte "bănuţii"? "Banii" nu e  de ajuns? Ni-s aşa dragi de simţim nevoia să-i alintăm? Habar n-am... pe mine una, scutiţi-mă de bănuţi şi daţi-mi bănălăi :)

Mersul pe jos face piciorul frumos

Cam ăsta a fost mesajul Bucureştiului de astăzi, prima zi a grevei de la metrou. Asta pentru că haosul creat pe stradă a întrecut orice aşteptări (cel puţin aşteptările mele). 

Din întâmplare, am avut ceva treabă cam la 20 minute de mers pe jos de casă, înainte de a merge la birou. De obicei aş fi luat un autobuz. Dar cum era coloană serioasă de maşini pe drumul spre staţie, şi în zare nu se vedea nimic care să semene a mijloc de transport în comun, am ales să merg pe jos. Ei bine, nu doar că nu m-a ajuns autobuzul până la destinaţie, dar am ajuns eu din urmă unul care aştepta cuminte în coloana de maşini. Bineînţeles (în spiritul celor teri ceasuri rele de marţi) am şi bătut drumul degeaba: persoana pe care o căutam se pierduse în trafic, şi nu se ştia când va ajunge... dacă va mai ajunge în cursul zilei! M-am enervat puţin, aşa că m-am decis să continui drumul spre muncă tot pe jos, ca să am timp să-mi revin. Sincer, dacă mă urcam într-un autobuz cred că săream de gâtul cuiva... sigur mi-ar fi sărit ţandăra la cât erau de pline şi cât de încet se mişcau!

Oricum, plimbarea mea a fost educativă. De pe margine, am reuşit să mă detaşez de isteria generală şi chiar să mă amuz! Însă, credeţi-mă, era nebunie! Intersecţii blocate, liniile de tramvai blocate, autobuze pline vârf şi claxoane peste claxoane! Şi în general foarte multe maşini, şi foarte multe ocupate doar de şofer. M-a uimit (pentru a câta oară), incapacitatea oamenilor de a gândi în perspectivă. Adică ştii că nu circulă metroul şi atunci ce te gândeşti tu, ca om inteligent: ia să mă duc eu cu maşina! Chiar dacă n-am mai mişcat-o din parcare de câteva luni. Pai nu ţi-a tecut prin cap că şi alţii vor folosi acelaşi raţionament? Că te vei trezi blocat în intersecţie, cu palma blocată în claxon? Şi nu puteai să iei măcar un coleg / rudă cu tine în maşină? Poate îţi mai ţinea de urât, şi era cu o maşină mai puţin pe stradă!

Asta e problema, oamenii nu gândesc în perspectivă. De fapt, asta e prima problemă. A doua problemă e că nu le pasă! Ok, ai ieşit cu maşina, asta este; sunt multe alte maşini în trafic, asta este; suportă, dacă te-a mâncat în cur! Dar nuuuu... aici intervine fenomenul "mie să-mi fie bine, de restul mi se rupe". Adică ce dacă nu mai e loc nici să arunci un ac, intru şi eu în intersecţie, că doar mă grăbesc! Ce dacă tramvaiul plin nu poate trece de mine, nu vedeţi că toate benzile sunt pline? Pe unde să merg altundeva decât pe linia de tramvai? Nici n-are sens să comentez cum atitudinea de genul ăsta face lucrurile şi mai rele, inclusiv pentru cei care o practică. Aşa ajungem din nou la gândirea în perspectivă, şi-am stabilit deja că fenomenul ăsta e total absent din peisaj.

Îmi vine automat în minte un fenomen din Franţa. Veneam de la mare şi am prins un blocaj pe şosea - se înainta puţin şi încet, şi coloana ţinea până la cea mai apropiată localitate. Ce făcea lumea? Conducea liniştită. Fără claxoane, fără nervi şi - cel mai important - fără să ocupe benzile de siguranţă de la marginea şoselei. Aveam deci o coloană de maşini civilizată şi câte o bandă întreagă liberă pe fiecare sens! Când aţi văzut ultima dată aşa ceva? Sau câte o bandă întreagă dedicată mijloacelor de transport în comun, pe care nu călca roată de maşină...

Dar să revenim la oile noastre (din trafic). De claxoane m-am distrat, de tramvaie eşuate într-o mare de maşini m-am distrat... M-am mai distrat de jandarmii care păzeau intrarea în metrou - poate ca să nu-i vină vreunui şofer ideea să scurteze drumul pe-acolo. Şi m-am mai distrat de un fotograf care se urcase pe gardul de la metrou la Unirii ca să fotografieze de sus "hoardele" de oameni care mergeau pe jos. Sincer, mie nu mi se păreau aşa mulţi, dar na...

Concluzia? De mâine iau bicicleta. Şi fac dansuri anti-ploaie, că fix aia ne mai lipseşte!

Wir sind das Volk!

It should be easier to go to your Neighbor than to go to the Moon, originally uploaded by glennbphoto.

Astăzi se împlinesc 20 de ani de la căderea Zidului Berlinului. În seara asta, în Berlin, va cădea un altfel de zid. 1000 de piese de domino uriaşe au fost pictate de artişti locali, copii şi elevi, sau chiar membri ai unei orchestre de renume internaţional - iar diseară vor cădea una câte una, în amintirea revoluţiei paşince care a început în 9 Noiembrie 1989.

Eu nu-mi amintesc aproape nimic din perioada de dinainte de 1989. Despre Revoluţie la fel de puţin. Aveam 7 ani pe-atunci şi ţin minte un vad regret copilăresc pentru că n-am mai apucat să fiu pionier... La fel ţin minte  că am petrecut toată perioada Revoluţiei în casă, era soare afară şi se auzeau elicoptere, iar eu şi frate-meu stăteam ascunşi pe după pereţii din hol şi pe sub birouri şi citeam revista Pif... Cu atât mai greu îmi e să-mi imaginez un oraş împărţit şi despărţit de ditamai zidul! Rude care nu se puteau vizita pentru că unii locuiau în vest iar alţii în est, posturi vamale cu soldaţi înarmaţi în mijlocul oraşului şi cu încercări de "evadare" dinspre est spre vest.

Dacă sunteţi curioşi ce fel de reguli erau impuse pentru vizitele dintr-o parte în alta, puteţi citi pe larg pe Wikipedia. Iniţial nimeni nu avea voie să treacă graniţa dinspre est spre vest, dar ulterior au început să se facă concesii pentru vârstnici, călătorii în scop profesional, şi pentru probleme importante ale familiei în cazul rudelor. Mi se pare de neconceput acum, când pot stăbate Europa cu rucsacul în spate şi paşaportul în buzunar!

Acum doi ani, când am fost cu trenul prin Europa, am petrecut două zile şi la Berlin. Ce-i drept, eu am insistat să mergem pe-acolo ca să-l văd pe Ampelmann (care e tot o amintire a comunismului) dar până la urmă Berlinul mi-a plăcut atât de mult încât trebuie musai să-l vizitez din nou. Nemţii au ştiut să-şi închidă frumos rănile... clădirea Reichstag-ului, incendiată în 1933 şi apoi aproape dată uitării în timpul Războiului Rece a fost restaurată după reunificare, iar domul de sticlă din vârful ei este una din principalele atracţii turistice ale oraşului. Pe terenurile dinte graniţe s-au construit centre comerciale şi clădiri de birouri, iar ceea ce era odata "no man's land" e acum centrul modern al Berlinului, şi un simbol al renaşterii oraşului.

Dar umbra Zidului se simte încă în oraş. Se simte în bucăţile rămase mărturie, în muzeul de la Checkpoint Charlie, se simte în linia de piatră cubică ce marchează conturul fostului zid. Şi se simte încă, sunt sigură, în minţile oamenilor. Au trecut 20 de ani de atunci şi umbra comunismului încă se simte.

Şi la noi se simte. Şi mai avem până să ne revenim din şocurile vechiului regim şi ale "tranziţiei". Mulţi dintre noi am crescut deja într-o lume în care războiul (chiar şi cel rece) e o chestie din cărţile de istorie. Şi în loc să ne rescpectăm libertatea şi să ne trăim aşa cum se cuvine democraţia, găsim metode de a o face urâtă şi grea. Poate ar trebui să ne gândim mai des la Zidul Berlinului. Am câştiga cel puţin ceva perspectivă...

[Dacă sunteţi curioşi, a apărut pe Flickr un grup cu poze din Berlinul anilor 1961-1989. Unele dintre ele sunt chiar impresionante, aşa că eu zic să vă uitaţi - aici]

Ce mă enervează de dimineaţă

- Controlorii RATB care stau ca boabele pe chiorchine la ultimele staţii ale liniei studenţeşti (într-o zonă unde nici nu sunt case de bilete, apropos) când pe alte linii nu vezi picior de controlor.

- Oamenii care sunt beţi la ora 10 dimineaţa şi simt nevoia să cânte "Zaraza" în autobuz (vârsta înaintată nu mi se pare o scuză bună pentru asemenea comportament).

-Calculatoarele aflate la 10570.14 km distanţă (aproximativ), pe care durează o veşnicie să copiez un director de 542 MB. Bine, recunosc, astea nu mă enervează atât de tare... nu de alta, dar datorită lor am timp să scriu baliverne pe blog :)

Translation strikes again... and again

Poate ar fi mai bine să nu mai citesc ediţiile locale ale unor reviste internaţionale. Sau dacă le citesc, să privesc articolele traduse din ediţia mamă cu puţin mai multă îngăduinţa. Nu de alta, dar altfel risc să îmi fac probleme pentru nişte chestii care nu merită...

Cu toate astea, am citit deja articolul "Jaf", din numărul de martie al Reader's Digest România, în care se spune povestea unui tablou de Rembrandt furat de la Muzeul Naţional din Stockholm şi a agentului FBI care a ajutat la recuperarea lui. Interesant articol, de altfel, în care am remarcat însă o mică scăpare...

Vorbind despre viaţa aventuroasă a agentului Bob Wittman, Reader's Digest România ne spune: "Există luni în care petrece mai mult timp vorbind la telefonul mobil decât cu cei trei copii şi cu soţia lui de 23 de ani". Deci, soţia are 23 de ani şi trei copii sau cum? Dacă e aşa, înseamnă a fost prolifică săraca femeie.

Bănuiala mea era însă că în traducere s-a strecurat o greşeală, fapt pe care am putut să-l verific datorită unei minunate invenţii pe nume Internet! Am căutat, aşadar, site-ul Reader's Digest şi originalul articolului cu pricina. Pe la jumătatea lui am găsit pasajul problematic, iar textul sună cam aşa: "Some months, he spends more time on his cell phone than he does at home with his three kids and wife of 23 years". Deci soţia nu are 23 de ani, ci ei doi sunt căsătoriţi de 23 de ani! Parcă asta e altă mâncare de peşte, nu?

Ce să mai zic... mă întreb - retoric - de ce n-aş face şi eu traduceri dacă tot se pare că unele lucruri le ştiu mai bine decât oamenii care sunt plătiţi să le ştie? Sincer, dacă ar veni cineva la mine să mă pună să traduc un articol m-aş stresa foarte tare, căci nu-i un lucru simplu: trebuie să fii atent la nuanţe de limbă, să produci fraze care să respecte sensul original şi să sune ok şi în limba în care traduci şi să mai ai grijă şi la aspecte culturale. Iar un traducător care face greşeli de genul celei de mai sus, sincer, ar putea să se gândească să se lase de meserie!

Şi dacă tot m-am apucat să vorbesc despre Reader's Digest, mai am un sfat pentru redactorii, traducătorii sau corectorii revistei: nu mai folosiţi, fraţilor, opţiunea auto-correct din Word pentru limba engleză când voi scrieţi în română! Ia uite ce minunăţie poate ieşi: "Ba chair una mai durabilă decât zidurile sau tezaururile[...]"

Inepţie publicitară

Nu e de mirare pentru nimeni faptul că industria publicitară exploatează cum poate mai bine criza financiară. Ăsta e stilul lor (plus că n-ar fi singurii exploatatori ai crizei)... Aşa au apărut noile reclame la McDonald's cu sloganuri gen "un preţ îngheţat de criză". Enervante ele de felul lor, dar mici copii pe lângă ce văd de ceva vreme prin metrou.

Pe un banner maaaare, în mare parte negru, tronează o poză cu o priză. Iar sloganul - scris cu litere de-o şchioapă deasupra - este... get ready... "În plină CRIZĂ, noi vă oferim o PRIZĂ!". Vă daţi seama ce s-or fi bucurat băieţii şi fetele care au gândit reclama asta când şi-au dat seama că produsul pe care trebuie să-l vândă rimează cu "buzz-word"-ul momentului? Pai gata, succesul e garantat! Avem rimă, avem referire la un subiect de actualitate, f**em totul pe un panou şi luăm banu' gros pentru campanie!

Nici n-am ce să mai spun despre chestia asta, serios. Să-mi zică şi mie cineva care-i legătura dintre criză şi priză, în afară de evidenta rimă? Singurul lucru la care mă pot gândi e că oamenii sunt atât de zdrobiţi de greutăţile financiare încât vor să-şi bage degetele în priză. Şi atunci, firma care a ieşit pe piaţă cu această minunată ofertă e săritoare şi gata să-i ajute! Alte idei?

[ca o dovadă a "eficienţei" reclamei, habar n-am ce firmă e vizată de uriaşul print!]

Ce nu mi-a plăcut la protestul de aseară

Sunt tot "conectată" la evenimentele de peste Prut (din aceeaşi sursă online), deşi nu la fel de ambalată ca şi ieri. Azi principalele evenimente au fost cam aşa: Voronin a declarat că România s-a amestecat în organizarea protestelor, ambasadorul român la Chişinău a fost declarat persona non grata şi se vor introduce vizele pentru românii care vor să intre în Rep. Moldova. În Piaţa Marii Adunări Naţionale continuă protestele, liderii opoziţiei au declarat că au depus contestaţii la Comitetul Electoral Central şi cer protestanţilor să nu recurgă la violenţă. Emma Nicholson a declarat pentru BBC - în calitate de observator european - că la prima numărătoare a voturilor comuniştii aveau 35% iar partidele din opoziţie împreună cam 40-45% (mai multe aici).

Am fost aseară tangenţial prin Piaţa Universităţii, unde avea loc protestul de susţinere a demonstraţiilor din Chişinău. Mi se pare un lucru foarte ok ideea acestei manifestări şi sunt întru totul de acord că protestatarii au nevoie de susţinere, la fel cum moldovenii care sunt departe de casă au nevoie să-şi manifeste solidaritatea faţă de concetăţeni şi prieteni. Un singur lucru nu mi-a plăcut aseară, şi anume lozincile unioniste tip "Basarabia pământ românesc" şi nu numai. Desigur, acestea nu au fost singurele scandate, ba chiar din contră - majoritatea mesajelor erau strict legate de solidaritate, de "suntem alături de voi". Dar părerea mea e că mesajele care susţin unirea Basarabiei cu România ar fi trebuit să lipsească complet.

Pentru că prin a le susţine în cadrul unui protest de solidaritate nu facem decât să creăm confuzie. Şi cam exact pe confuzia asta câştigă şi regimul actual: prin afirmaţii scoase din context dau vina pe partidele din opoziţie, pe România, pe cei doi indivizi care au fluturat drapelul României pe clădirea Parlamentului, orice pentru a îndepărta discuţiile de la adevărata problemă. Ori adevărata problemă e acuza de fraudare a alegerilor! Adevărata problemă e legată de nerespectarea libertăţilor democratice, de manipulare... nu are nici cea mai mică legătură cu România. Asta trebuie să fie clar şi pentru asta ar trebui să demonstrăm. Pentru asta sunt eu solidară cu protestele din Chişinău, şi chiar sper din suflet să ajungă să se prezinte listele de alegători, să se verifice la sânge corectitudinea alegerilor şi dacă e nevoie să se organizeze noi alegeri. Şi la fel sper ca românii şi România să nu ajute la un deznodământ total diferit de ceea ce vor protestatarii din Piaţa Marii Adunări Naţionale.

Până una alta, se protestează în continuare. Iar sloganul zilei rămâne "refuz, rezist, sunt anti-comunist!"

UPDATE: Aseară la Universitate erau clar două grupuri de "protestatari" bine delimitate (spre stradă, unde-i vede lumea, băieţii cu Basarabia, pământ românesc). Şi cel mai nasol lucru e că vorbeau deodată: două voci, două megafoane, două discursuri diferite, deodată. M-a apucat instant durerea de cap! Decât aşa, mai bine lipsă, zău!

Cică se va permite renumărarea voturilor, iar deocamdată protestele au cam încetat... Au rămas însă vizele pentru români.

Ce se întâmplă la Chişinău?

După ce-am auzit la radio că la Chişinău sunt proteste anti-comuniste în Piaţa Marii Adunări Naţionale (despre care vroiam să scriu în seara asta aici), au început să curgă relatările pe Twitter despre ce se întâmplă.

Postările sunt haotice, multe repetitive, multe care nu dau prea multă informaţie, însă dacă le pui cap la cap - ca pe un puzzle - situaţia pare sumbră. Protestatarii au intrat în clădirea Parlamentului, au dat foc la mobilier... am citit chiar de focuri de armă şi grenade lacrimogene... zvonuri despre drumuri blocate şi despre o iminentă intervenţie a armatei...

Între timp, toată lumea relatează. Pe Twitter, pe bloguri, peste tot. Avem parte de o revoluţie transmisă online?

Orice ar fi, sună nasol... O să revin dacă apar noutăţi. Dacă vreţi să urmăriţi relatări, încercaţi aici sau aici sau aici. Şi sigur sunt multe alte surse. Power to the Internet!

UPDATE 1: articole rezumative pe hotnews, realitatea şi bbc

UPDATE 2: protest şi la Bălţi? Aşa zice Twitter...

Se va ajunge în curând la discuţia credibilităţii informaţiei pe Internet? Eu nu ştiu ce să zic. Privesc cu o doză de suspiciune ce se relatează, dar sunt şi îngrijorată şi aştept să ia cineva legătura cu vreun cunoscut din Chişinău ca să aflu ceva sigur. Om trăi şi om vedea... Dacă aveţi informaţii sigure, ziceţi-mi şi mie.

"Refuz, rezist, sunt anti-comunist!"

UPDATE 3: poze de azi... impresionante... aici

UPDATE 4: tot Twitteru' zice că televiziunea naţională din Moldova a început să dea interviuri false anti-protestatari şi să acuze manifestaţiile. La câteva mesaje, unul e ceva de genul "luaţi televiziunea"

UPDATE 5: Mai multe poze, de la aceeaşi sursă. În curând mă îndrept şi eu spre casă. Cred că azi voi face o chestie care nu s-a mai văzut la noi în casă de mult: mă voi uita la televizor, la altceva decât fotbal!

CFR în epoca Internetului - fail?

Am ajuns pe site-ul CFR Călători căutând mersul trenurilor internaţionale şi mi-au picat ochii pe noua lor ofertă de rezervări online (disponibilă începând cu 16 martie), aşa că am citit comunicatul lor de presă - de aici [textul ştirii repetat de două ori e de la ei :)]. Spicuiesc în continuare pasajele care mi s-au părut cele mai amuzante...

Primul detaliu - de încălzire - de câte ori apar în comunicat, cuvintele on-line sunt puse între ghilimele, aşa, ca formulările oficiale.

"Pentru securitatea sistemului informatic, după înregistrare, fiecare utilizator va trebui să se prezinte la o casă de bilete CFR Călători, care emite electronic legitimaţii de călătorie, pentru activarea contului". Deci ca să pot să am acces la serviciul de rezervări, trebuie să trec în persoană pe la o casă de bilete. Să zicem că e o precauţie normală, dar sunt curioasă cât durează activarea respectivă (o să o încerc şi pe asta, măcar de amuzament, vă ţin la curent). Oricum, deja îmi luasemn gândul de la a rezerva bilete pentru weekendul ăsta. Iar pe măsură ce citeam, îmi trecea şi gândul de a rezerva vreodată bilete "on-line"...

"Perioada de timp în care rezervarea „on line” (locurile rezervate) rămâne la dispoziţia călătorului este de 9 zile calendaristice (calculate fără ziua de introducere a comenzii). Ulterior rezervării „on line”, clientul trebuie să se prezinte la casieriile CFR Calatori pentru ridicarea legitimaţiilor de călătorie, având asupra sa formularul tiparit de rezervare, dar cel mai târziu cu 2 zile înainte de plecarea trenului din staţia de îndrumare". Să ne înţelegem: faci rezervare online, dar tot de la gara îţi ridici biletele. Asta în condiţiile în care de la orice staţie CFR poţi să cumperi bilete cu anticipaţie de 30 de zile - dacă data călătoriei e bătută în cuie. Iar cu 2 zile înainte de plecarea trenului se găsesc bilete fără probleme, chiar şi pe rute "de vârf" în perioade de vârf. Şi-mi place şi faptul că trebuie să te duci cu formularul de rezervare tipărit. Mai consumăm o bucată de hârtie, mai avem un pas birocratic, mai zăpăcim o tanti de la casierie, distracţie la maxim!

Şi cea mai amuzantă chestie: "Costul operaţiunii de rezervare a locurilor „on line” este de 3,5 lei pentru rezervarea unui loc şi de 5 lei pentru rezervarea mai multor locuri şi se achită la cumpărarea legitimaţiilor de călătorie din casieriile CFR Călători". Recapitulare: rezervăm online bilete, tipărim formularul de rezervare şi apoi mergem să ridicăm biletele tot de la casierie (!) şi plătim pentru serviciul ăsta? Serios, acuma, de ce aş vrea să dau bani pentru un proces de rezervare care este mult mai complicat şi incomod decât vechea metodă de a obţine bilete?

Poate mă voi gândi să apelez la serviciul ăsta, data viitoare când voi rămâne fără locuri în tren (chestie care nu mi s-a mai întâmplat de mult...). Până atunci însă, aştept vremurile de extraordinar progres când voi putea să cumpăr bilete online. Tare mi-e că aşteptarea va fi una lungă...

Virgula, bat-o vina!

Azi dimineaţă la metrou am aruncat şi eu un ochi pe televizoarele care au împânzit toate staţiile ca să mai vedem ÎNCĂ nişte reclame cât timp aşteptăm trenul.

În pauza dintre reclame (cam aşa e...), dădeau un top al celor mai scumpe camere de hotel. Mă uitam şi eu aşa, în treacăt, căci aveam mâinile mult prea ocupate ca să mai scot şi ziarul din ghiozdan. Şi vad acolo, cameră la un hotel de ţşpe stele dintr-o locaţie exotică... Toate bune şi frumoase, zice de cameră, de liftul privat, şi observ şi eu preţul, care era ceva de genul "27,750 dolari".

Sincer, a trebuit să mă gândesc puţin ca să-mi dau seama că e vorba de 27 mii de dolari şi nu de 27 dolari... Băi, aceia care traduceţi din engleză textele care se afişează între reclame, traduceţi măcar cum trebuie! Ştiu că e greu, că tot principiul cu televizoarele alea e să faci mulţi bani cu efort minim, da' chiar aşa!? La noi, în România, virgula e separator pentru zecimale! (şi la alţii, dar să nu intrăm în detalii)

La cât mă enervează televizoarele respective, treaba asta cu traducerile pune şi gaz pe foc...

Normalitatea ţigării la cafea

Zilele astea vuieşte târgul de ştirea cum că a intrat în vigoare noua "lege a fumatului" (numele oficial e unul mult mai pompos). Conform acesteia, spaţiile pentru fumat din locurile publice trebuie să fie delimitate clar, ventilate (asta ar fi ceva nou!) şi să nu fie spaţiu de acces. Ba mai mult, în restaurante şi baruri spaţiile de fumat trebuie să fie maximum 50% din suprafaţa spaţiului alocat clienţilor. Asta la cârciumile mai mari de 100 mp. Cele mai mici trebuie să aleagă dacă să fie destinate exclusiv fumătorilor sau nefumătorilor. Interesant, nu?

Aşa, şi cică "timp de două săptămâni, inspectorii vor face un control tematic la nivel naţional" ca să vadă dacă se respectă cele de mai sus, zice site-ul Mediafax. Ţineţi minte fraza asta, căci voi reveni la ea.

Ei bine, chiar azi am fost la o cafea într-o locaţie care tocmai a devenit exclusiv nefumătoare: Gregory's din Piaţa Unirii (Bucureşti, dacă se întreba cineva). Am intrat eu şi mi s-a părut aşa... prea gol pentru ora aia matinală. Şi parcă şi aerul era altfel, mai puţin blurry. Şi apoi am avut vaga impresie că nu mai sunt scrumiere pe mese, nici în zona destinată fumătorilor. Apoi am văzut şi pancartele care delimitau ambele jumătăţi ale micuţului local ca fiind "nefumători".

Ciudată a fost altă chestie, pe care tocmai am conştientizat-o: eu m-am aşezat unde ştiam eu că sunt fumătorii - şi unde nicio masă nu era ocupată - pentru că la nefumători era plin! Trebuia din prima să mă pună pe gânduri chestia asta.

Revenind la poveste, la puţin timp după aceea au venit nişte cetăţeni care se vedea că sunt "regulars", la fel cum se vedea că în restul zilei stau şi vând trei şosete la 5 lei plus căciuli şi mănuşi că e sezonul pe trotuarul din faţă. Evident, îşi iau cafea, unul aprinde o ţigară şi cere o scrumieră. Moment în care a avut loc următorul dialog (aproximativ)

Client (C): Dă-mi şi o scrumieră
Tipa de la bar (T): Nu se mai fumează.
C: Nici aici, la bărbaţi? (nu ştiu ce a vrut să spună cu asta...)
T: Nicăieri.
C: Nicăieri?
T: Nu se mai fumează. (limitat vocabular, I know)
C: De ce?
T: Că nu se mai fumează. (deja suna a placă stricată)
C: Păi cum să-mi beau cafeaua fără ţigară?
T ridică din umeri: Întreaba-l pe şefu'.
C: Şefule, cum adică nu se mai fumează?
Şefu (Ş): Nu se mai fumează nicăieri în local. Uite, scrie şi acolo.
C încă circumspect: De când?
Ş şi T în cor: De ieri!
C: De ieri!? Hahaha. Şi io ce fac? Cum îmi beau cafeaua fără ţigară?
Ş: Nu se mai fumează. Dacă vine controlul puteţi plăti amendă lei!

Clientul iese bodogănind. Acuma mi-am dat eu seama că tipa de la bar de fapt repeta "nu se mai fumează" ca în faza de negare, aşa, căci începusem să vad pe faţa ei dezamăgirea şi am mai auzit ceva de genul "adevărul e că e normal să bei cafeaua la ţigară" - pe tonul cel mai serios posibil.

Stop cadru

Să analizăm cele de mai sus, în puncte scurte.

1. Cum să scrii într-o ştire că "timp de două săptămâni" vor fi controale? Nu suna ca un fel de fă-te frate cu dracul până treci puntea? Staţi cu dinţii strânşi băieţi, că trece repede şi apoi ne vedem noi de ale noastre! (Ce-i drept, aici s-ar putea să fie o prevedere legală să anunţi controalele, dar nu mă pricep aşa că ziceţi dacă greşesc)

2. Cum adică tu, patron de local, zici "dacă cumva vine controlul plătiţi amendă"? Man, tu faci regulile, tu trebe să dai un exemplu. Tu trebuie să zici nu se mai fumează aici pentru că aşa am ales să respectăm legea. Din nou încep să mă minunez cât le lipseşte oamenilor din ţara asta integritatea, coloana vertebrală şi simţul răspunderii! Nu, noi aruncăm pisica moartă de la unul la altul... singura problemă e că de la un timp începe să pută...

3. "E normal să bei cafeaua la ţigară"? Despre asta nici nu am ce să mai zic!

Concluzie

Aştept cu nerăbdare să treacă cele două săptămâni de spaimă, să văd daca Gregory's ăsta va rămâne nefumător. Şi chiar dacă e în continuare nefumător oficial, dacă nu cumva se va mai permite fumatul clienţilor "doar de data asta", că tot "nu vede nimeni".

Am o bănuială despre ce se va întâmpla, dar mă gândesc că vă prindeţi şi voi care e asta. Io oricum vă ţin la curent cu ce aflu!

Schiul este supraapreciat!

Masculului din dotare îi place schiul. De fapt, ţin minte că l-a descoperit după ce l-am cunoscut (dar înainte să fim un cuplu... poveste lungă, de spus altă dată). Îmi amintesc cum îmi povestea că şi-a dat drumul pe pârtie cu nişte schiuri vechi şi fără beţe, şi cam ce căzături spectaculoase trăgea la fiecare coborâre. De când suntem împreună, în fiecare an mă duce de Revelion într-o staţiune de schi - doar-doar reuşeşte să mă convingă că e fun să-ţi dai drumul pe o pantă abruptă, pe o diferenţă de nivel de sute de metri, eventual urlând în timp ce te apropii vertiginos de alţi schiori!

Experienţele mele cu acest sport au fost destul de traumatizante. Prima dată când m-am urcat pe schiuri a fost la Vatra Dornei, unde am fost accidentată de un tâmpit la fel de începător ca mine, dar cu ceva mai mult tupeu. A venit în viteză, a trecut la 5 cm de mine şi mi-a tras un băţ de schi peste spate de şi acuma îmi amintesc vânătaia. A doua oară când am schiat, am lovit un copil pentru că era prea multă lume pe pârtie. Nu tare, dar tot mi-a venit să intru în pământ de ruşine acolo. La Azuga am schiat pe pârtia de începători până m-am plictisit, şi chiar am reuşit să mai scap puţin de frică. La Păltiniş am făut câteva coborâri destul de ok de sus de tot (ţin să precizez ca e o pârtie f f uşoară). La Arieşeni anul trecut am coborât într-un final apoteotic întreaga pârtie de începători (destul de challenging, de altfel). Dup-aia a venit treaba cu genunchiul şi anul ăsta n-am putut să schiez.

Per total, aş putea spune că m-am străduit ceva cu sportul ăsta. Ei bine, încă nu văd de ce e aşa de atrăgător! De ce vrea cineva să se îmbrace cu cele mai groase haine existente (ştiu că exagerez, dar lasaţi-mă, aşa, de amorul artei), să poarte clăpari grei (nu tocmai cele mai comode încălţări), să care şi ditamai schiurile în spate, plus beţele (care frecvent mă încurcau când era de cărat)? Eventual - dacă e începător şi teleskiul îi provoacă frisoane - să urce şi pârtia pe jos, transpirând din greu? Şi toate astea pentru a practica un sport în care poveştile cele mai interesante sunt despre cum ţi-ai pierdut un schi sau băţ pe pârtie, despre ce căzătură ai tras sau ce viteză ameţitoare ai prins?

Probabil dacă ajungi să te pricepi se schimbă şi poveştile, dar - credeţi-mă - în 6 zile de stat la Arieşeni cam asta am auzit de la toată lumea. Şi mai mult, toţi vor cu orice preţ să încerce să schieze sau să se dea cu placa. Şi văd tot mai des poze "de sezon" pe la prieteni, din care nu lipseşte excursia la schi cu sufletul pereche.

Că deh, e de bon ton! Cel puţin eu asta deduc, că prea le place tuturor să schieze - mai puţin mie! Schiul a devenit un fel de "must-have" pentru un anumit statut, musai în fiecare iarnă să prinzi câteva zile de schi, căci altfel nu eşti în rând cu lumea! Ce contează că schiezi 6 zile într-un an întreg, important e că ai bifat acolo şi activitatea asta. Nu?

Ei bine, mie nu-mi place (momentan) viteza pe pârtie, nu-mi place (în mod cert) să car schiuri în spate, şi habar n-am ce să fac cu beţele într-o coborâre! Aşa că, am sentimentul că de-acum încolo mă voi rezuma la o chestie care de chiar îmi place, şi la care mă pricep cât de cât: patinajul! Să zică schiorii ce-or vrea! Da' chiar, în staţiunile noastre montane, de ce nu amenajează nimeni patinoare?

Sunt curioasă... voi ce părere aveţi despre schi? Practicaţi? Dacă da, cât de "profi"? E supraapreciat sau sunt eu o dubioasă?

1 Decembrie m-a lăsat în ceaţă

Dacă tot am rămas în Bucureşti am hotărât să mă duc şi eu la marea defilare de Ziua Naţională, cu toate că toată treaba cu armata mă cam lasă rece. De dimineaţă mi-am luat frumos aparatul foto şi drapelul (furat de pe un stâlp din Cluj.... sssh!) şi am ajuns cu întârziere la colţul străzii unde mă aştepta Sandra. Pe drum spre Arcul de Triumf, drapelul meu a făcut furori printre şoferii maşinilor de gunoi, care mă priveau cu admiraţie.

Am trecut cu chiu cu vai de control (da, a trebuit să fac o poză cu aparatul ca să demonstrez că nu e o armă de foc) şi am purces a le căuta pe celelalte două gagici cu care trebuia să ne întâlnim. Ocazie cu care am descoperit ce nasol e să ai prieteni fără simţul orientării şi ce (şi mai) nasol e să ai două muzee cu destinaţii asemănătoare situate la capete diferite ale aceluiaşi bulevard... Cu alte cuvinte, tipele ne-au trimis la Muzeul Ţăranului Român, pe când ele erau la Muzeul Satului!

După ce le-am tot căutat prin mulţime şi ceaţă am hotărât într-un final să ne oprim undeva şi să ne uităm totuşi la paradă chiar şi fără a fi în grup complet. Oricum, deja treceau pe bulevard o groază de bărbaţi mândrii şi îmbrăcaţi în uniformă care ne distrăgeau atenţia de la scopul iniţial (hihi). Bine, nu i-am prea văzut noi decât pe cei cocoţaţi pe tancuri şi alte asemenea:

La final am avut o vedere destul de bună la cavalerie:

(a se observa fotografii îngenuncheaţi pe margine)

Io nu prea m-am spart în figuri cu pozele, că şi-aşa mai mult vedeam capetele muţimii decât parada în sine... Şi nici nu vroiam să mă bag în noroaie cu cizmuliţele mele frumoase (how girlish, I know). Până la urmă noroiul adus din stratul de iarbă pe asfalt de către spectatori a fost destul încât să mă murdăresc oricum!

Concluzia? Trăiască România!

Dacă vreţi să vedeţi mai multe poze, am aici.

De ce n-avem şi noi Ziua Naţională cândva vara?

Să vă spun ce orar am

Să ne înţelegem. Pentru toată lumea, şcoala a început aproximativ în data de 1 octombrie. La mirobolantul masterat la care sunt înscrisă şi eu (din care mai am acest semestru şi dizertaţia), în primele două săptămâni n-am auzit nicio veste de la şcoală. După aceea, a apărut un orar. Ca de obicei, aveam ore în weekenduri, aproximativ până la jumătatea lui decembrie. Toate bune şi frumoase... primul curs în 18 octombrie.

Începem noi să mergem la şcoală. Terminăm cele două weekenduri alocate primului curs. Între timp, însă, dispare orarul. Dăm examen la primul curs, trece şi ăla. Ei bine, din 1 noiembrie până astăzi s-au tot scremut oamenii care se ocupă de master să modifice şi re-modifice orarul nostru!

De ce? Păi, echipa de la nu ştiu ce materie care trebuia să fie studiată în noiembrie, cică "nu e disponibilă" - deci tot cursul respectiv s-a mutat în decembrie. În plus, mai avem o materie de "practică", formată de fapt din prezentări susţinute de manageri de proiect sau ceva de genul de la diverse firme. Foarte frumos, foarte interesant, doar că şi oamenii ăştia de la firme au program încărcat.

Şi aşa ne trezim cu o prezentare în weekendul ce urmează, adică cel cu 1 Decembrie. Toată lumea sare în sus că vor să plece weekendul ăla din Bucureşti (prezenţa fiind obligatorie la prezentări) şi iese un mini-scandal. Ni se spune că nu putem reprograma prezentarea, că ţine de cei de la firma care prezintă.

Între timp, tot apar variante de orar dubioase: ba cu weekenduri de 3 zile, ba cu date care nu sunt de fapt în weekend, ba cu zile lipsă, etc. Noi stăm şi privim ca viţeii la poarta nouă această desfăşurare de gafe peste gafe. La final, apare un orar aşa-zis definitiv. La doar două zile după aceea, firma cu prezentarea din weekendul ăsta se hotărăşte că nu mai poate ţine prezentarea atunci, şi că-i trebe o altă dată.

Deci iar schimbăm orarul! Acum avem un orar care are trei posibile variante pentru prezentarea buclucaşă (mi se suflă în cască că s-a stabilit totuşi data corectă, într-o zi de vineri seara!).

Dar, mai mult de atât avem un orar în care toată luna noiembrie este pustie (te aştepţi să auzi şi şuierat de vânt când te uiţi în orar la noiembrie), iar în luna decembrie avem TOATE weekendurile ocupate. Ba mai mult, în loc să avem ore până la ora 13:30 sau (în cel mai rău caz) 15:00 avem ore de la 9 la 16:30! Pentru că au comasat două cursuri în câte 3 şedinţe în loc de 4.

Şi, ca să fie tacâmul complet, evident că totul durează până inclusiv în weekendul dinainte de Crăciun! Când orice om întreg la minte fie pleacă acasă dacă nu e din Bucureşti şi are concediu, fie face cumpărături de Crăciun! Dar în orice caz... nu merge la şcoală!!!

Deci dacă te caci pe tine o lună întreagă ca să faci un orar, exact ăla va fi rezultatul: un căcat! Pe bune, parcă nici dacă vroiau să-l facă cât mai aiurea posibil nu le ieşea aşa...