Noiembrie

Aseară pe drum spre casă am simţit pentru prima dată vântul de toamna târzie, în timp ce traversam Cişmigiul. Era noapte şi puţină ceaţă, totul în jur părea neclar, difuz, stâlpii de iluminat păreau felinare. Sub unul din ele, un grup de trei tineri se uitau dezorientaţi în ce direcţie s-o pornească. Aşa cum îi vedeam, întuneric înainte, întuneric după, şi doar ei în lumina gălbuie pe aleea înfrunzită mi s-au părut, pentru o clipă, în afara timpului. Trei oameni sub un felinar, acum şi acum 100 de ani în acelaşi timp.

Până când am ieşit din parc am rămas cu aceeaşi senzaţie. Nu m-ar fi mirat ca de după vreun colţ să apară o siluetă călare, cu mantie groasă, de toamnă. La un moment dat chiar şi apartenenţa mea timpului prezent mi se părea incertă...

Azi dimineaţă am ieşit pe poartă, salutată fiind de acelaşi vânt. Nici măcar pisicile de la casa alăturată nu mai erau aliniate pe gard să se uite la trecători (the neighbourhood watch le spun eu ăstora 6 pisici care stau pe gard şi se uită fix la tine când treci prin dreptul lor - dacă eşti destul de interesant, that is). Acum mi-au îngheţat degetele pe tastatură şi mi-am luat mănuşile fără degete. Din când în când mă mai apucă frigul.

E noiembrie. Şi-aş bea un ceai.

Exerciţiu de imaginaţie

Astăzi într-una dintre pauzele de cafea stăteam la o masă în bucătăria de la serviciu (câh, tot mai am reacţii adverse când rostesc cuvântul ăsta) împreună cu "trupa" din generaţia mea, de la noi de la facultate. Şi despre ce să discutăm noi dacă nu despre lucrările de diplomă... Că, deh, cu toţii simţim lipsa vremurilor ("de mult apuse"... da, mă crizez, lăsaţi-mă în amarul meu) când încă eram studenţi.

Mă rog, ideea de bază era nu conţinutul respectivelor lucrări ci ce anume se va alege de ele acum după ce noi am plecat. Din bârfele mai mult sau mai puţin oficiale ştim cu toţii că prima destinaţie e un sertar/raft din biroul îndrumătorului. Dar oare ce se întâmplă mai departe, când respectivul sertar se umple sau pur şi simplu au trecut prea mulţi ani de când lucrările respective erau subiect de "cercetare"? Ei bine, de aici până la a ne imagina depozite subterane în care stau ascunse toate lucrările de diplomă predate de-a lungul anilor n-a fost decât un pas. Şi mai mult, cum ar fi ca fiecare profesor să aibă un depozit de-ăsta. Şi atunci, încercaţi să va imaginaţi un prof mai cu vechime (pentru cine ştie alde Ţăpuş sau Giumale) şi care a avut la până acum mulţi studenţi sub tutelă - într-un depozit de-ăsta subteran, musai în întuneric, musai prafuit, cu o cască de miner pe cap pentru lumină şi călare pe un motostivuitor ca să caute prin rafturile de dosare mai ceva decât cele cu marfă din Metro.

Este că-i o imagine cel puţin interesantă? Pe mine una m-a distrat ideea, chiar dacă autorul de drept este Cosmin. Oricum, nu se supără el că-l public aici, doar-doar îl fac mai celebru... printre cei trei cititori jumate ai blogului meu :)

PS. Poza nu e a mea, noi n-am avut ceremonie de absolvire...

Proaspat vopsit

Hehe... nici n-a inceput bine ziua ca am si vazut ceva demn de fotografiat. Veneam eu linistita catre scoala azi dimineata, cand ce sa vezi... niste oameni bravi si muncitori re-vopseau trecerile de pietoni si liniile care delimiteaza benzile de pe aleile din campus. Din aceste nobile cauze una din trecerile de pietoni era blocata in vederea uscarii sus mentionatei vopsele. Prin blocat se intelege faptul ca erau legate benzi de plastic colorat de o parte si de alta a strazii, pe latimea trecerii si la inaltimea genunchilor. Cam greu de ratat asemenea blocaje... Ei bine, era si un nene care pazea vopseaua, si nu mi-a luat mult sa inteleg de ce.

Cum treceam eu pe langa trecerea de pietoni vine din directia opusa un tip... vede prima "bariera", o ocoleste, toate par bune si frumoase. Dar cand ajunge pe sosea, ce sa vezi... omul nostru calca vertiginos fix pe trecerea de pietoni. Abia cand nenea care statea de paza i-a strigat "hei, vopseaua!" s-a prins si tipul pentru ce era drumu blocat! Acuma stau si ma intreb... trecerea de pietoni de care vorbesc nu are mai mult de 5 metri lungime, era blocata la ambele capete, teoretic cine vroia sa treaca ar fi vazut ambele bariere. In plus, la capatul aleii (in directia din care venea tipul) erau oamenii care vopseau de zor... cum se poate sa calci totusi pe trecerea proaspat vopsita in situatia asta? Zau ca fenomenul ma depaseste... poate doar daca tipul era indragostit si cu gandul la vreo domnisoara se poate sa fi fost asa ametit. Altfel, eu inteleg ca unii oameni au mai mult spirit de observatie decat altii, dar chiar in halul asta? Tot mai mila mi-e insa de nenea care pazea vopseaua... ca el ii vede pe toti ametitii...

Iarasi poze

Si tot imaginare, din pacate... o sa mai curga multa apa pe Dambovita (sau alte rauri din tara sau lumea larga) pana sa-mi cumpar eu un aparat foto. In fine, povestea e asa: astazi cand veneam voiniceste spre scoala nervoasa pe oamenii care stau in autobuz pe scara fara sa aiba vreo intentie sa coboare la prima si fara ca autobuzul sa fie aglomerat, aproape era sa nu observ cele doua ciocanitori care isi vedeau de treaba linistite in copacul pe langa care treceam in tromba. Dar dupa ce le-am observat m-am oprit si m-am uitat la ele vreo 5 minute. Nici nu se chinuiau sa se ascunda, ca sa spun asa... erau chiar la nivelul ochilor mei, deci usor de observat, mai ales ca nu prea erau frunze atat de jos. Se miscau in sus si-n jos pe scoarta si bateau cu ciocul in cautare de hrana. Nici nu m-au bagat in seama, cat am stat gura-casca in preajma lor. Erau tare dragute... pentru exemplificare a se vedea poza alaturata, preluata din Wikipedia! Cand au urcat prea sus pentru a le mai putea urmari am plecat si eu spre laborator, cu putin mai mult chef de munca...