Problema circumferinţelor egale

Nu vă gândiţi la cine ştie ce chestii complicate, de fapt vreau să vă povestesc despre o întâmplare casnică semi-amuzantă de săptămâna asta. După cum mai ziceam pe undeva pe-aici, mai nou nu mai stau în chirie ci sunt mândra coproprietară a unui apartament de trei camere în acest minunat oraş pe nume Bucureşti. În care apartament de bine de rău m-am şi mutat, după o mega-renovare care ne-a ţinut ocupaţi câteva luni bune. Dar despre asta poate în alt episod. Ideea e că acum avem o bucătărie mai mare, mai frumoasă şi fără vecini cu porumbei peste drum. Care e şi loc de trecere într-o oarecare măsura. Şi care e şi una dintre cele două camere ceva mai mobilate din apartament. Deci -total necaracteristic - petrecem ceva mai mult timp în respectiva bucătărie: mai murdărim un vas, îl mai spălăm, treburi de-astea amuzante.

Ei bine, marţi după-amiaza mă sună masculul şi-mi zice aşa, ca într-o conversaţie despre vreme: "avem o situaţie în bucătărie". Hmmm!? "Păi, ce... situaţie?" spun eu, deja începând să fac scenarii apocaliptice despre cum a căzut mobila de pe pereţi. Ei bine, treaba era mult mai amuzantă şi mai puţin dramatică: în timp ce scumpul meu soţ spăla vasele, a reuşit să aşeze o farfurie pe fundul unei oale. Până aici, toate bune şi frumoase, atâta doar că farfuria avea circumferinţa aproximativ egală cu a oalei, deci nici gând s-o mai poată scoate de-acolo!

Ok, mă gândesc eu, hai să le lăsăm să se usuce şi om vedea mai pe seară cum le despărţim. Zis şi făcut. Seara, prima tură de încercări de "partaj". Întoarcem oala cu fundul în jos, sperând că gravitaţia ne va ajuta şi farfuria va cădea de la sine, fără să mai mişcăm noi vreun deget. O lăsăm aşa până miercuri seara (rescunosc, ne-a fost şi lene să încercăm altceva). Evident, niciun rezultat.

Miercuri, vin acasă pusă pe harţă şi trec la artileria grea: ustensile de prin casă. Pârghie cu cuţitul - nu merge că nu-ncape cuţitul, iar lama se îndoaie, nu face pârghie bună. Hmmm... Întorc oala cu fundul în jos şi-i dau câteva palme, poate aşa ajut gravitaţia aia care nu vrea să coopereze - nimic! Încerc să apăs pe o parte a farfuriei, doar doar se va aşeza mai într-o rână să am de unde s-o apuc - parcă se potrivea şi mai bine pe fundul oalei, nici vorbă să o mai pot scoate. Am încercat chiar şi cu ventuza de la o agăţătoare de lipit pe peretele din baie - tot în van! Dupa vreo 20 de minute de chin, ne vine ideea salvatoare: să cautăm pe net o soluţie! Ei bine, am găsit chiar mai multe, dar cea pe care am încercat-o şi care a mers din prima este următoarea:

Se ia cuplul oala farfurie şi se umple cu apă până ce nivelul apei trece de farfurie. În apă se pune şi puţin detergent de vase, pentru facilitarea alunecării. Ansamblul astfel rezultat se pune pe foc până oala se încălzeşte bine şi apa începe să fiarbă. Dup-aia 2-3 minute, trebuie doar să aruncaţi apa (nu de alta, dar frige) şi să mai încercaţi să mişcaţi de farfurie. Ar trebui să reuşiţi s-o scoateţi fără prea mari probleme. Se pare că metoda merge pentru că oala de metal se dilată şi distanţa dintre pereţii oalei şi farfurie se măreşte. Cert este că la noi a funcţionat şi am reuşit să rezolvăm problema fără victime. Farfuria era cam în pericol, ce-i drept, căci deja mă gândeam că-i timpul să aducem ciocanul...

Aşa, şi acum, dacă păţiţi vreodată ca şi noi, veţi şti exact cum să rezolvaţi "situaţia"!

Tendinţelele primăverii

Am o problemă cu "tineretul din ziua de astăzi, maică"... parcă din ce în ce mai des văd prin oraş grupuri de oameni (tineri în general), îmbrăcaţi la fel (şi nu, nu sunt mormoni). Adică, eu înţeleg că toată lumea vrea să fie la modă şi "în tendiţe", dar zău dacă nu, ceea ce văd pe manechinele din mall într-un weekend, peste două apare în grupuri răzleţe pe stradă! 

Spre exemplu, am văzut nu demult lansat look-ul cămaşii în carouri cu curea (arată ceva în genul ăsta - mă scuzaţi pentru reclamă, e prima poză ce mi-a picat în mână), iar vreo două duminici mai târziu, ce văd în parc? Trei fătuci îmbrăcate toate în cămaşi în carouri cu curea şi blugi strâmţi. Io am o singură nelămurire: de ce vrei ca tu şi prietenele tale să arătaţi toate la fel? Sincer, în afară de variaţiuni pe marginea culorii cămăşii sau texturii blugilor, cele trei fete de care vă povestesc erau parcă trase la indigo... până şi coafurile erau asemănătoare! Pe mine una mă depăşeşte dorinţa asta de a ieşi pe stradă în uniformă... unde mai pui că anumite ţinute, nu se potrivesc oricărei persoane! Dacă fundul tău arată uriaş în blugi skinny, de ce i-ai purta, oricât de în tendinţe ar fi? Sau, mai mult, de ce ai ieşi cu ei în oraş, împreună cu alte două prietene pe care în mod vizibil aceeaşi ţinută arată mult mai bine?

Deci, de ce? Lămuriţi-mă căci nu pricep. Desigur, nu-s eu mare fan sau expert al modei şi sincer în general nici nu prea observ cu ce se îmbracă lumea, dar când văd aşa ceva...

zău că-mi vine să bufnesc în râs! Adică... tenişi - check! blugi cvasi-strâmţi - check! hanorac gri - check! ochelari cu ramă albă - check! până şi freza gelată cu creastă pe mijloc - check! din cap până-n picioare, identic şi la fel!

Is it just me?

Când gadgeturile tale sunt mai deştepte decât tine plus ce face un "antreprenor" într-o luni seara

Chiar, cum se zice frumos "gadget" în limba noastră maternă?

Lucru neobişnuit pentru mine, duminică n-am uitat că se schimbă ora. M-am trezit eu ca o floricică şi ţup - primul lucru m-am uitat la ceasul de la mobil. 11:20. Ok, zic, să-l mutam cu o oră mai târziu... 12:20, pfff, uite cum se duce ziua! Aprind calculatorul... stupoare... ceasul arată 11:20. Hmmm, parcă maşinăria asta deşteaptă ştia să-şi schimbe singură ora. Ce s-o fi întâmplat? Încerc să sincronizez ceasul pe net, verific fusul orar... nicio schimbare. În final îl las în pace în ideea că va reveni la sentimente mai bune şi la ora corectă la un moment dat. Se trezeşte şi bărbatul aferent, verific şi mobilul şi calculatorul lui. 11:20. Deja eram singura din casă cu 12:20, dar nu mă las. Aşa-mi rămâne ceasul fixat şi când ieşim la o cafea (în ciuda vremii urâte şi ca să ne treacă puţin moleşeala). Venind mai târziu spre casă, la metrou, ceasul arăta tot cu o oră în urma mea. Iarăşi zic "măi, nici chiar ăştia de la metrou nu-s în stare să treacă la ora de vară?", cu inocenţa omului care nu-şi dă seama că e beat nici când tot satul îl trimite la culcare... Şi uite aşa, pe la 6 după-amiaza mi-a picat şi mie fisa că s-ar putea ca ceva să nu fie în regulă şi mi-am sunat părinţii să mă lămurească: "cât e ceasul?"

Evident, ceasul meu era înainte cu o oră. Şi asta pentru că noul meu telefon mobil e destul de deştept încât să treacă singur la ora de vară... Deci aşa-i cu tehnologia asta nouă şi cu băbătiile ca mine care n-o pricep! Cât de amuzant ar fi fost să mă prezint luni dimineaţă la birou la ora 8:00 în loc de 9:00, ce ziceţi?

Despre antreprenori, numai de bine. [între noi fie vorba, cuvântul ăsta e nu e chiar potrivit pentru cei care au orice fel de mică firmă / afacere, sensul original fiind puţin diferit; în voi folosi însă, fiindcă nu-mi vine acuma în minte ceva mai bun]

Luni seara, când am ieşit de la birou, sun antreprenorul casei să-l întreb dacă să cumpăr ceva în drum spre casă. Antreprenorul casei se cam răsteşte la mine, şi mi-e clar că e iritat şi iritant la rândul lui. Ei bine, nimic nu mă putea pregăti pentru spectacolul serii, în direct din propria sufragerie! Mă enervasem puţin pe el pentru tonul de la telefon, dar enervarea s-a transformat curând în amuzament amestecat cu milă... Învârtindu-se ca un titirez, Radu lucra la două calculatoare aproape simultan şi vorbea la telefon ca o centralistă. N-a pucat telefonul să stea închis nici 30 de secunde, pot să pun pariu! L-au sunat pe rând, patru oameni diferiţi, fiecare cu câte o treabă diferită, ba se şi intercalau deosebit de amuzant. Amuzant pentru mine ca privitor, nu pentru el care n-avea destule mâini pentru cele două tastaturi şi telefon deodată. Evident, în spiritul legilor lui Murphy, toţi au terminat cu problemele deodată, şi peste sufragerie s-a aşternut brusc liniştea... Aşa-i că e mişto să ai afacerea proprie?

Hello!

Am atâtea chestii care mi se amestecă prin minte, încâ devine din ce în ce mai clar faptul că vreau o vacanţă... iar dacă din vacanţa aia mi-aş aloca o perioadă de timp doar ca să scriu tot ce am vrut să scriu pe blog, dar n-am facut-o din lipsă de timp / chef / ambele, cred că aş sta în faţa calculatorului vreo 2 zile. Şi dacă la asta mai adăugăm timp pentru citit tot ce vreau să citesc, văzut / ascultat tot ce vreau să văd / ascult, fotografiat, etc... mi-e că vacanţa ar fi cam un full time job...

Aşa că m-am hotărât să mai fac din chestiile planificate pe bucăţele, în loc să aştept momentul "perfect" pentru o anumită activitate... nu de alta, dar s-ar putea ca el să nu vină niciodată, sau dacă vine eu deja să fiu preocupată de aşteptarea altor momente perfecte. În spiritul acestei decizii, vă prezint o poză din weekend, pe care vroiam s-o pun pe net încă de duminică seara (maaaaxim luni dimineaţa, da?).

Este, după vorba prietenului Zsolt, o poză despre noi! (da, prietenul Zsolt e ungur!)

Deci, ta-da:

Din lift

Avem reclame în lift. Cea mai recentă este legată de epilarea definitivă la un salon de înfrumuseţare, pe numele lui Marazul Estet. Reclama asta mă zgârie pe retină din două motive.

Întâi şi-ntâi, deşi site-ul lor este unul curat, plăcut şi bine făcut, reclama abundă de text scris cu 1000 de fonturi, şi la fel de multe culori, şi sare în ochi de la o poştă; iar ca să fie tacâmul complet, au folosit drept ilustraţie poza următoare:

Ilustraţia tipărită e cam la aceeaşi calitate ca asta de mai sus, deci clar luată de pe net cam cum am luat-o şi eu... după 3 minute de căutat pe Google! Ba chiar am impresia că i-au şi eliminat discret semnătura din dreapta jos, dar asta trebuie să verific. În condiţiile astea, ziceţi şi voi: n-aţi vrea să-i strângeţi mâna şi să-l felicitaţi pe cel care a gândit aşa minunăţie de print? Nu de alta, dar trebe să aibă o minte tare minunată...

Al doilea lucru e legat de interacţiunea privitori - reclamă. Mai precis, cineva a scris cu pixul pe coapsa doamnei din imagine...
"GRAS-O"!
Cred că de fapt treaba asta mă enervează mai tare decât reclama în sine... În fiecare zi îmi vine să scriu şi eu dedesubt ceva gen "prostu-le". Sau, după sugestia lui Radu, "gramatic-o" (sau ceva asemănător), dat fiind faptul că nu ştim sexul personajului pe care-l chinuie vocativul! Oricum, până la urmă cred că ar fi prea subtilă gluma noastră ca s-o priceapă persoana în cauză, aşa că mă las păgubaşă.

Şi aştept cu nerăbdare să schimbe ăştia reclama din lift! Se aude în eter?

scurt de miercuri dimineaţa

Trecând azi dimineaţă prin spatele blocului în drum spre metrou, am auzit "conversaţia " dintre o tanti şi un cuţu comunitar. De fapt, tanti respectivă vroia să-i dea de mâncare şi o striga afectuos: "Elodia, Elodia, hai aici mamă!"

Iar pe metrou am citit un articol interesant despre... lipitori! În caz că nu ştiaţi, se pare că lipitorile se folosesc (încă) în medicină după operaţii care ţin de chirurgia plastică şi reparatorie, pentru a menţine circulaţia sângelui în zonele afectate şi a preveni moartea ţesutului. Ei bine, se pare că toate lipitorile (cel puţin cele din SUA), vin de la o singură crescătorie din Franţa, care funcţionează din 1845. [Pe vremea aia, se credea că lăsarea de sânge face minuni şi că lipitorile absorb "umorile rele" ale corpului şi că astfel îndepărtează bolile]. Revenind, lipitorile ajung din Franţa la distibuitorul american pe nume (sugestiv) Leeches USA, care păstrează stocuri chiar şi în unele aeroporturi, pentru livrări de urgenţă... Cea mai tristă parte e că după atâta efort pentru a fi crescută în mediu steril şi prielnic, transportată peste mări şi ţări şi purtată cu grijă până la pacient, lipitoarea are parte de o masă copioasă timp de vreo 20 minute (în timpul ăsta devenind de 6 ori mai mare decât era iniţial), după care e omorâtă cu brutalitate, pentru că nu poate fi "refolosită". And that's the sad story of the leech!

Şi încă o chestie: căutând lipitori adineaori pe net, am dat peste un articol interesant despre diverse leacuri "miraculoase" folosite în trecut, dintre care unele erau chiar foarte periculoase - citiţi aici dacă sunteţi curioşi.

vvvvvrum :)

Nu-mi plac maşinile. Nu ştiu diferenţele tehnice dintre o marcă şi alta. N-am carnet. Nu plănuiesc să am maşină în viitorul apropiat. Dar zău că mi-ar plăcea să conduc un Aston Martin pe Transfăgărăşan!

Vineri 13!?

Nici n-a început bine ziua de azi şi mi s-a atras atenţia deja de două ori că e vineri 13... uuu... Superstiţia asta sincer nu mă atinge, însă m-am distrat căutând pe net detalii despre ea. Uite ce-am găsit interesant:
- Data de 13 pică într-o vineri între o dată şi de trei ori pe an. Anul ăsta, azi e a treia vineri 13. Deci e un an taare ghinionist!?
- Teama iraţională de vineri 13 (da, există şi aşa ceva) se numeşte paraskevidekatriafobia. Din cauza unor cuvinte ca ăsta s-a inventat copy-paste-ul!
- Diverşi oameni cărora nu le place vineri 13, evită să facă chestii importante într-o astfel de zi. Nu călătoresc cu avionul, nu îşi programează intervenţii chirurgicale, conduc mai cu atenţie, etc. Se pare chair că în unele locuri numărul de accidente pe şosele este mai mic în zilele de vineri 13... eu n-aş numi ăsta ghinion!
- Oamenii au ceva şi cu numărul 13, evident, chiar fără asocierea cu o zi a săptămânii. Sunt clădiri care sar peste etajul 13, aeroporturi care nu au poarta 13 şi în general nu se invită 13 oameni la masă. Ba chiar în Franţa poţi apela la un al 14-lea invitat profesionist (quatorzieme), dacă altfel nu te descurci să eviţi fatidicul număr.


Voi ce superstiţii aveţi legate de vineri 13?


A, şi mi-am mai dat seama de o chestie: numărul de litere al numelui meu de familie împreună cu oricare dintre penume este... aţi ghicit! 13! Pfiu, bine că am două prenume :)

Prima dimineaţă

Prima dimineaţă începe de fapt cu prima noapte. Şi, dacă stau bine să mă gândesc, cu ziua dinaine.

Ne-am mutat. Tot cu chirie, la etajul 7 într-un bloc din Tineretului. Duminică am făcut bagaje de la ora 8 jumate dimineaţa până la 6 seara! Eu făceam bagaje, băgam în saci, cutii şi ce puteam, iar Radu şi un prieten (pe care tare ce l-am chinuit, sărăcuţul!) cărau spre noua casă. Colac peste pupăză, am rămas şi fără lumină în cameră, pentru că Radu a ţinut morţiş să ne recuperăm becurile ecologice de la ex-reşedinţa şi a stricat oareşce pe-acolo. Deci să vedeţi cum se chinuia drăguţa de Irina după ora 4 să lumineze cu veioza diferite colţuri ale camerei, ca să poată să-şi termine de băgat viaţa în cutii!

În fine. S-a gătat şi asta, şi ne-am văzut în noul apartament. Unde avem o cameră locuibilă, şi în rest plin de cutii, plase de rafie, rucsaci, geamantane, şi câte şi mai câte! Partea bună e că ştim unde ne sunt chiloţii :) Buuun, şi ce să facă masculul primul lucru după ce ne-am "instalat"? Montează calculatorul! Şi cu el, TV Tunerul, să vadă dacă totul merge ok (pentru că la fosta locuinţă nu mergea, din varii motive). Şi merge. Şi e fericită toată lumea.

Mai puţin eu care eram ruptă de somn. Atât de obosită încât, evident, n-am putut adormi. Şi-am ajuns să mă uit la un film pe TVR Cultural până la 1 noaptea! Ştiam eu că e mai bine că nu ne mergea cablul! Şi uite aşa, după o noapte în care am dormit puţin şi prost (ca deh, patul nou) m-am trezit şi devreme, cu răsăritul pe acoperişurile blocurilor. Am plecat zgribulită spre metrou şi am reuşit să mă pierd puţin prin cartier. În intersecţie era un autobuz de-ala vechi şi totul mirosea a gaz de eşapament. În metrou mirosea a hârtie de ziar proastă. Şi era înghesuială. Şi cu asta gata. Prima dimineaţă.

Da, ştiu că am vorbit mai mult despre ce-a fost înainte decât despre dimineaţa în sine, dar aşa-s io, una vreau şi alta iese! Şi ca să mă credeţi referitor la haosul din apartament, am şi una bucată dovadă:

Aaaaa, şi era să uit! Sunt foarte mulţumită, căci pentru prima dată de când stau în Bucureşti, am o cutie poştală adevărată! Vrea cineva să-mi trimită o scrisoare?

Ne mutăm. Să înceapă coşmarurile.

De vinerea asta este oficial: mă mut, dimpreună cu masculul din dotare. Din păcate nu părăsim Bucureştiul, dar schimbăm cartierul Cotroceni pe Tineretului. Ei bine, deşi de multă vreme îl băteam la cap pe sus-numitul mascul să ne mutăm (din varii motive, principalele fiind frigul şi întunericul de aici), acum când sunt pusă în faţă faptului împlinit se pare că sufăr de o oarecare anxietate...

Coşmarul numărul 1 - înainte să văd apartamentul

Se făcea că ne duceam să vedem apartamentul. Şi intrăm în scară şi urcăm - şi la un moment dat ni se spune că accesul la apartamentul nostru se face prin cel de la etajul 6. Şi se făcea că la etajul 6 era spre etajul 7 o scară de lemn şi o gaură în tavan. Şi când am urcat, sus era întuneric şi mult mult praf. Arăta ca un fel de pod, dar nu era pod. Erau multe dulapuri şi rafturi pe care praful era de câte două degete. Şi mi s-a părut că văd şi nişte vietăţi mişcătoare. Şi patul era vechi şi vai de el, şi totul era dărăpănat.

După care m-am trezit.

Călătoria la apartament: 2 camere, un hol tapetat cu dulapuri (dar nu erau prăfuite, spre uşurarea mea), în sufragerie mobilă veche din colecţia "bunica", în dormitor un pat vechi (dar nu chiar vai de el, ba chiar comod) şi dulapuri noi (de la Ikea)

Coşmarul numărul 2 - după ce-am văzut apartamentul

Se făcea că ne mutam, şi eram la ultimele retuşuri: sters praful, aranjat haine în dulap, aranjat calculatoare, etc. Ei bine, de undeva a apărut încă cineva în apartament, un tip care am înţeles noi după ceva efort de gândire că va locui cu noi. Ok... şi-am zis că na, ar fi ok cu încă cineva... Dar dup-aia au mai apărut înca 2 tipe şi un tip, şi în scurt timp fiecare loc era ocupat de o persoană, şi ne vedeam nevoiţi să ne strângem de unde ne întinseserăm lucrurile şi să ne descurcăm cu un spaţiu stil cămin - patul plus cât ocupă calculatorul pe o masă. Eram foarte supărată.

După care m-am trezit.

Deci, ce spun aceste visuri despre mine? În afară de faptul că sunt stresată, că asta ştiu deja. Că deh, dacă n-aş fi stresată n-aş mai fi eu, bag seamă. Şi dacă tot suntem la capitolul blocuri: voi la ce etaj staţi? Şi dacă e unul peste 5, nu vă e frică? (de lift, de cutremure, de alte de-astea...?) Sper să-mi treacă în curând şi coşmarurile şi stresurile şi să-mi reamintesc că totuşi, chiar eu am făcut presiuni pentru mutare!

De ce să mai citesc ştirile?

Ca să văd încă o dată ce înseamnă să vorbeşti cu pereţii? Să simt frustrarea tipică acestui tip de comunicare uni-direcţională? Să învăţ cum dintr-o funcţie de putere poţi să-ţi baţi joc de alţii în 5 paşi? Ia uite, ce simplu e:

Pasul 1. Se dau nişte oameni care iniţiază o lege. Legea vânătorii pe numele ei, care dă dreptul la vânătoare în rezervaţiile naturale de pe teritoriul României. Mai mult, dă dreptul la vânarea speciilor pe cale de dispariţie. (Sunt chiar curioasă, câţi vânători sunt în ţara asta?)

Pasul 2. Societatea civilă află de iniţiativa legislativă şi organizează proteste. Se semnează petiţii, se fac marşuri, se exprimă opinii prin mijloace mass-media.

Pasul 3. Legea ajunge spre promulgare la Preşedintele ţării. Acesta o intoarce Parlamentului, împreună cu o listă de obiecţii.

Pasul 4. Parlamentul schimbă numarul de inregistrare al iniţiativei, nimeni nu se atinge de text.

Pasul 5. Deputaţii votează legea cu 205 voturi pentru şi 5 abţineri. Niciun vot împotrivă. Sec!

Am aflat de pe Hotnews.

Frumos, elegant. Societatea civilă ducă-se pe pustii, nu ne pasă de dânsa. UE? (una dintre obiecţiile Preşedintelui era legată de nerespectarea normelor europene şi a aquis-ului comunitar) Neeext? A, nu mai e nimeni? Ok, lăsaţi-ne să ne vedem de treabă.

Ce rost mai are să mai zici ceva la faza asta? Serios, când urli la un zid şi aştepţi răspuns, cine crezi că o să ajungă primul la capătul răbdării? Îţi dau un indiciu, nu va fi zidul...

Traiectoriile divergente ale familiei mele

Cum reuşim să nimerim tot timpul în situaţii complicate de genul ăsta? Pe 1 august, toţi membrii familiei mele vor fi în drum spre locuri diferite şi total divergente, şi cam toţi deodată.

Aşa se face că în timp ce eu şi masculul din dotare vom călători dinspre Bucureşti spre Sibiu (că să ne pregătim apoi să mergem pe undeva pe lângă Hunedoara la o întâlnire cu foştii lui colegi de facultate), părinţii mei (tot din dotare) vor călători dinspre Sibiu spre Bucureşti (ca să se pregătească apoi să meargă în Creta în vacanţă). Şi ca să fie tacâmul complet, fratele meu va fi în drum spre mare (nu se ştie încă din ce oraş).

Amuzant, nu? :)

Dieta - Ziua întâi

Întrebările Irinei în prima zi de dietă:

1. Cine a inventat spanacul fiert? Şi de ce ne arătau când eram mici desenele alea în care Popeye îl înghiţea pe nerăsuflate? Şi dacă lui îi plăcea, mie de ce-mi provoacă greaţă?

2. De ce fix în ziua în care te apuci să ţii un regim toţi colegii tăi îşi comandă pizza şi îngheţată?

3. De ce mi se pare că sunt muuult mai grasă decât ieri?

PS. Am scăpat de ultimul examen din primul an de master... Ce repede a trecut, nu-mi vine să cred! Şi ce bine e să scapi de unele dintre lucrurile care îţi ocupă timp şi-ţi stau pe creier! Nu că n-aş mai avea destule şi aşa...

PS2. I need Zen mood :D