Despre multiplele şi nebănuitele mele hobby-uri

Ca să înţelegeţi de ce mi-este tot mai greu să mă exprim pe acest blog în ultima vreme, poate-ar trebui să vă povestesc puţin cam care-s mai nou "pasiunile" mele de zi cu zi... Nu, pe aparatul foto n-am mai pus mâna cam demult, noroc cu weekendul ăsta că am simţit că-mi dezmorţesc puţin degetul de declanşator. Nu, nu m-am apucat de tricotat, deşi cine ştie când mă voi hotărî să recuperez talentele neexploatate în copilărie. Din păcate, noile mele hobby-uri sunt dintre cele care mi se pare că nu interesează pe nimeni în afară de mine...

Prima dată a fost organizarea nunţii. Ne-a consumat timp, energie şi ceva neuroni! Am citit (câteva) reviste de profil, am fost la un (1!) târg, am căutat sală, fotograf, dj, video, cofetar, furnizori de băuturi alcoolice, florist, designer vestimentar, rochie de mireasă, costum de mire, pantofi (verde smarald!), hair-stylist, machior, sticle, pietre semi-preţioase, până şi pietre de râu! Am făcut invitaţii, am trimis invitaţii, am dat telefoane pentru confirmări, am organizat cazări, am stresat familii, prieteni şi chiar necunoscuţi. Şi după toate astea, s-a terminat toatul în nici 24 de ore! Cam asta e în puţine cuvinte activitatea care ne-a ocupat mai mult sau mai puţin 9 luni de zile... sunt sigură că toate cuplurile care au trecut prin organizarea nunţii au urmat cam aceeaşi paşi ca şi noi, au trecut prin acelaşi stări, s-au lovit poate de probleme similare, au învăţat aceleaşi lecţii. Deci, cu ce-aş putea veni eu nou, ca mireasă "deosebită"? Ce ar fi de interes general din peripeţiile mele cu nunta?

Ei, şi nici n-am terminat bine cu nunta că ne-a mâncat în părţile dorsale să ne cumpărăm un apartament. Ta-dam, iaca noul set de pasiuni! Bănci, credite, anunţuri, agenţii, vizionări, acte acte acte, notari, comisioane, citit reviste de decoraţiuni interioare, planuri de renovare, acte acte acte, umblătură, uof! Pasionant, nu?

Şi acum spuneţi... despre care din hobby-urile astea aţi vrea să citiţi?

PS. apropos de nuntă, avem şi pozele oficiale pe site-ul deja amintit.

Gata, am terminat și cu măritișul!

Am terminat, și acum ne pare rău pentru că a fost prea scurt. După ce zilele, săptămânile și lunile noastre au devenit din ce în ce mai aglomerate pe măsură ce se apropia evenimentul (după cum s-a putut vedea și din liniștea de pe blog...), ziua cea mare a venit și a trecut. Noi am rămas puțin amețiți și cu amintirile puțin încețoșate. A fost prea multă activitate parcă prea dintr-o dată, iar acum când ne uităm la poze, parcă nu ne vine să credem că noi eram acolo, că am făcut asta, că atâția oameni au dansat și s-au simțit bine alături de noi.

Poate am să mai scriu despre nuntă când mi se mai sedimentează amintirile, după ce ne mai uităm la filmare și la poze, și mai descoperim din chestiile pe care le-am ratat în ziua evenimentului. Până una-alta, pentru curioși, avem un calup de fotografii primite de la prieteni, care pot fi vizionate pe site-ul nunții.

Am semnat actele!

Ca să ne pregătim temeinic de nunta care se apropie cu pași repezi, eu și masculul din dotare ne-am hotărât să facem o "repetiție" mai întâi, cu ocazia căsătoriei civile. Cei care au fost în Cluj duminica trecută, pe 27 martie 2011, au avut ocazia să ne vadă, în toată splendoarea și puțin emoționați, spunând DA și semnând actele de căsătorie. Pentru cei care nu ne-au văzut live dar sunt curioși, pregătim curând o selecție de poze care va apărea cel mai probabil pe site-ul dedicat nunții (în era asta tehnologizată, nici nuntă nu poți să faci fără site!).


Oricum, evenimentul ăsta a fost așa, ca o ploaie de vară: nici nu te prinzi bine că a început că s-a și terminat și ești ud până la piele :)


La 11:40 ne-am întâlnit în fața primăriei, la 12:00 am fost invitați în sală de ofițerul stării civile, la 12:02 ne-am sărutat prima dată în calitate de soț și soție, la 12:05 am semnat actele, la 12:07 ieșeam din sală sub un pod de flori. Ta-da să fiți fericiți și toate alea! Am rămas puțin confuză și cu sentimentul că încă nu-s sigură ce mi s-a întâmplat... din fericire, am acasă certificatul de căsătorie, să-l pot consulta în caz că am îndoieli.


Cu asta ne-am încheiat socotelile cu statul român, suntem oficial  domnul și doamna Dodea. Acum urmează să intrăm pe ultima sută de metri cu pregătirile de nuntă și petrecere. Păzea, căci vom începe să împarțim și invitații!

Upgrade la zorele

Ziceam că vă arăt ce mai fac prostuţele mele de zorele... evident, continuă să crească! Şi au primit - prin amabilitatea colegului Alex (mulţumim, Alex!) - o scăriţă pe care să se caţere! Şi iată-le ce mândre sunt...

[before]

[and after]

Acuma mai trebuie doar să mă prind cum să le fac să se agaţe de scăriţă, dar - vorba 'ceea - toate la timpul lor!

Fără net!

Se pare că sunt putin (doar putin!) dependenta de conexiunea la internet... Am suferit ultimele patru zile pentru ca - ghinionul ghinioanelor - ne-am nimerit la Sibiu fix cand a cazut conexiunea de acasa. Abia am mai furat cate un net mobil ca sa-mi verific mailul si sa pun poze pe celalalt blog... Recunosc, n-am fost chiar in sevraj... n-am tremurat, n-am cerut calmante, si in general am fost (pe cat se poate) normala. Dar si cand am dat azi de internet! Sunt la Cluj, toata casa doarme (deh, oameni care muncesc maine), iar doi nebuni care n-au apucat sa faca ce vroiau in ultimele zile stau in bucatarie, fiecare cu ghemuit in fata calculatorului lui! Radu se joaca (l-am chinuit de n-a avut timp de asa ceva), eu umblu lela pe net!

Am citit bloguri, am pus poze pe Facebook, m-am mai pus la curent cu una-alta si... am gasit un nou mod de socializare! Jumatate virtual, jumatate "real". E vorba despre comunitatea oamenilor care vor sa primeasca si sa trimita carti postale (adevarate!) din lumea intreaga... intr-un cuvant, Postcrossing. In liceu scriam multe scrisori. Aveam "prieteni prin corespondenta" din toata tara si chiar din alte colturi ale lumii, iar cu unii dintre ei mai tin legatura si acum. Da, stiu ca unii nu mai tin minte cum e sa lingi un timbru, nici ce sentiment de uimire amestecata cu bucurie te incearca atunci cand gasesti in cutia postala un plic care ti-e adresat... Mie una imi plac scrisorile. Am suferit in facultate pentru ca nu aveam o adresa de corespondenta, dar treptat mi-am mai alinat durerea in emailuri kilometrice schimbate cu prieteni aflati la sute/mii de kilometri distanta. Dupa facultate, a mai trecut un an jumate pana sa am in sfarsit o cutie postala adevarata, iar acum vreau sa profit de ea din plin. Asa ca m-am angajat sa trimit zilele astea trei carti postale: una in Australia, una in Singapore si una in America. Dupa ce voi trimite primele carti postale, zice-se ca voi primi si eu cate ceva... nu se stie de la cine sau din ce colt al lumii. Mi se pare o idee frumoasa, care ne poate aminti ca nu suntem singuri in lumea asta mare, ca sunt o groaza de oameni carora le place sa interactioneze cu semenii lor si care poate au cate ceva interesant de povestit! Sunt chiar curioasa ce anume voi primi, daca voi primi. Va mai tin la curent cu noul meu experiment pe masura ce se mai intampla lucruri!

In rest, mi s-a reprosat ca nu mai scriu atat de des pe blog (da, Andrei, de tine e vorba!). Am cautat zilele trecute prin posturile mai vechi, si mi-am dat seama ca intr-adevar am scris mai rar in ultima vreme... Pe de alta parte, acum un an / doi povesteam mult mai mult despre ce am mai facut, si mai putin despre lucruri mai putin personale... acum balanta parca inclina pe partea cealalta. Nu stiu cum e mai bine, pentru ca m-am trezit zambind nostalgic la citirea posturilor trecute, asa ca au si ele rostul lor.  Ce ziceti, cum e mai bine? Daca insir verzi si uscate despre ce mai fac eu toata ziua, nu sunt plictisitoare? Cred ca de fapt tintesc spre ceva intermediar, insa am nevoie si de timp si de inspiratie! Sau poate doar de cateva zile fara net, ca uite cum m-a prins logoreea dupa astea patru zile de "absenta"!

Daca ar fi sa fac un mini raport, as zice ca am petrecut un Craciun minunat pe plaiurile natale ale Sibiului. M-am vazut cu prietenii, am jucat jocuri de societate si remi, am avut si putin timp de lenevit la televizor... numai bine, cat sa-mi priasca Sarbatorile! Acum suntem in Cluj (eu si Radu, evident) pentru tura a doua de vizite la rude, pupaturi si bere cu prietenii. Iar miercuri vom pleca spre Borsa, unde facem revelionul. Va fi o nebunie, pentru ca in total suntem 41 de persoane! Adica un nucleu de oameni, plus gastile aditionale de la vreo trei revelioane incoace. Trebe ca va fi interesant, dar si despre asta cred ca voi povesti intr-un episod urmator... Plus ca mergem unde se pune harta in cui, in Maramures, unde eu n-am mai fost pana acuma. Sper ca macar vreme buna de fotografiat sa fie, ca zapada am inteles ca ne cam ocoleste anul asta!

Sunt sigura ca am uitat sa povestesc despre ceva, dar asta este. Poate mai prind maine otara de timp pe net si-mi mai vin idei intre timp. Pana una alta, sarbatori fericite in continuare si sa ne vedem sanatosi in anul care vine (si e din ce in ce mai aproape)!

Grij' p'afar!

O leapşă pentru înviorare!

Se vede treaba că am nevoie de impulsuri externe ca să mă reapuc de scris pe-aici, aşa că leapşa primită de la Irina a picat numai bine... Zice ea aşa (leapşa):

"Ce aţi făcut săptămâna asta pentru prima oară în viaţă sau pentru prima oară după foarte multă vreme?”

Ce să zic... în perioada asta ma început să fac mai multe lucruri noi pentru mine, dar nu sunt în ultima săptămână, aşa că nu le pot menţiona :) Cred că "pe bune" ultima săptămână a fost cam aşa:

- am început să mă joc obsesiv pe calculator (this is not good for my social life, I tell you!) un RPG mişto :)

- am plătit pentru ceva pe net, cu cardul propriu şi personal. N-a durut, şi până acuma nu sunt efecte adverse :)

- am început să vin cu o oră mai devreme la birou şi să plec tot cu o oră mai devreme

- pentru prima dată după multă vreme am fost cu nişte prieteni la un suc într-o cofetărie :)

- m-am lăsat fotografiată (de fapt, m-am dus singură să fiu fotografiată) de un fotograf profesionist - chiar dacă ipostaza n-a fost una obişnuită, it was fun şi mai vreau şi cu alte ocazii :)

- (dupa mult timp) am început să ascult din nou discografia Beatles. Melancolia, bat-o vina!

Na cam asta. Mai am chestii noi, dar nu-s de săptămâna asta aşa că poate voi scrie despre ele separat...

P.S. Deja am trei posturi începute şi neterminate... trebe să mă mai desprind de la jocul ăla!

There is a crack, a crack, in everything

That's how the light gets in...

Cred că a fost primul concert la care am fost şi la care am ştiut toate melodiile! Şi o foarte mare parte din versuri...

Mi-a plăcut mult Cohen, deşi - cum mă aşteptam, de altfel - nu a cântat niciunul dintre cântecele "dark" prin care eu personal am avut primul contact cu el. Din perioada respectivă (1970) cred că doar "Famous Blue Raincoat" a fost.

Oricum, la cei 74 de ani ai săi, vocea lui Cohen are încă puterea să te atingă. Ca atitudine, e ca un actor bătrân, care primeşte fiecare ovaţie a publicului cu o plecăciune. A îngenuncheat pe scenă, a cântat cu ochii închişi şi l-am văzut mimând versurile atunci când vocea era a altcuiva. A fost cald şi plăcut, ni s-a adresat doar cu apelativul "friends" şi la final a primit - asemenea actorilor - un buchet de flori. Şi ne-a mulţumit de nenumărate ori pentru aplauze şi pentru primire. Per total mi s-a părut că a trăit concertul, că s-a implicat şi s-a bucurat de el alături de noi.

Trupa care îl însoţeşte e formată din muzicieni unul şi unul, pe care i-a prezentat de cel puţin două ori în timpul concertului, cu o pompă rezervată parcă titlurilor nobiliare. Mi-a plăcut în mod special omul cu chitara ("the virtuoso" from Barcelona), cel cu instrumentele de suflat şi tipele de la voce. Fiecare din ele avea un alt tip de voce, toate minunate (goosebumps kind of wonderful) şi potrivite anumitor piese.

Ca puncte minus, m-a stresat foarte tare un ecou care se auzea din spatele nostru pe anumite instrumente şi uneori pe voce (probabil reflectat din copacii înalţi din spatele stadionului) şi budele publice (jegoase cum de mult n-am mai văzut, fără hârtie igienică şi fără apă pentru spălat pe mâini!). Pentru ecou, am ţinut palma drept paravan în spatele urechii (mi-a cam amorţit la un moment dat, totuşi), iar pentru bude... am strâns din dinţi...

Din ce-am văzut pe net, concertul a cam semănat cu cel din turneul de anul trecut, cel puţin ca setlist. La fel, a fost cam acelaşi în toate ţările pe unde a fost. Publicul reacţionează însă destul de diferit. La noi lumea a fost mai cuminte şi timidă. Pe la alţii se auzeau strigăte gen "I love you, Leonard Cohen" şi se cam cântau piesele (cât de cât).

Pentru mine per total a fost o experienţă minunată şi mă bucur că n-am ratat şi acest al doilea concert. Mi-a mai amintit că poezia încă n-a murit şi că mai sunt oameni (me included) care se pot entuziasma la auzul unei voci frumoase, unui vers sau unei armonii!

So dance me, to the end of love!

Ps. La final, dar nu în ultimul rând, many thanks to the irresistible, incomparable, sublime and ever so wonderful miss Andreea zisă şi Coco pentru că m-a convins să-mi iau bilet şi mi-a ţinut companie în această minunată seară! :) (cam aşa era cu titlurile "nobiliare" de care ziceam mai sus).

"A heart's a heavy burden."

Nori

Când eram mică mă uitam des la nori. Uneori obsesiv. Îmi plăceau cei pufoşi, de-aveai impresia că-s de mâncare... (aş zice că semănau cu vata de zahăr, dar eu nu mănânc aşa ceva, deci nu se aplică :) ) Mă uitam şi îmi imaginam ce ar putea fi formele pe care le făceau pe cer. Îmi amintesc şi acum o "ciupercă" uriaşă, în spatele blocului...

Am chef să mă uit la nori. Dar n-am timp, am un tren de prins.

Ps. Irina, ai mei sunt colorati! :)

Quote of the day

"Most important thing about love is that we choose to give it, and we choose to receive it. Making it the least random act in the entire Universe. It transcends blood, it transcends betrayal and all the dirt and makes us human."

(ending of the movie Chaos Theory)

Because it's simple and it made me think about whether or not it's really so, and somehow touched me. And because this way I can get away with not using diacritics by writing in English

Have yourself a day full of love!

Ţin minte.

Ţin minte că era vară. Eram într-un autobuz şi era plin, aşa că mergeam pe scară. Tu stăteai în faţa mea, cu o treaptă mai jos şi rezemat de uşă. Povesteam despre ceva, dar nu mai ştiu despre ce. Oricum, e mai puţin important. Ţin minte cămaşa ta albastră. De fapt, datorită ei ochii tăi păreau mai albaştri decât de obicei.

Ca să fiu sinceră, atunci ţi-am observat pentru prima dată cu adevărat ochii. Ne cunoşteam deja de ceva vreme, ştiam ce culoare au. Dar atunci am conştientizat că "wow, tipul ăsta chiar are ochii albaştrii"! Am rămas uimită de revelaţia mea şi n-am fost atentă la ce-mi povesteai. Când mi-am revenit şi te-am pus să repeţi mi-ai zâmbit.

Ai reluat povestea şi ochii tăi zâmbeau în continuare. Albaştrii.

Streets of London

Îmi place să cunosc oameni, deşi sunt mai degrabă timidă. Îmi place mai ales când întâlnesc întâmplător oameni cu care să rezonez la un nivel sau altul, când stabilesc fără prea mare efort o legătură cu un necunoscut, un străin.

De asta mi-a plăcut în mod deosebit ultima seară la Măgura. A început după un program care părea bătut în cuie, şi s-a terminat total neaşteptat: eu şi trei englezi (doi tipi şi o tipă) cântând melodii de la Pink Floyd, Bob Dylan sau Joan Baez, de pe tabulaturile găsite prin casă de gazda noastră (tipii aveau fiecare chitara lui), în timp ce doi români şi un ungur (nu foarte treji) discutau despre conştiinţa universală... N-am mai apucat să prelucrăm poze în seara respectivă :)

După ce-am cântat primul Pink Floyd, am avut un request de la domnul ungur pentru încă o melodie. Din păcate, doar eu ştiam versurile, aşa că a fost un fel de "a cappella" până la jumătate. Căutam cântece în cartea de tabulaturi, le fredonam de probă şi dup-aia încercam să le cântăm - nu totdeauna cu rezultate bune, însă apreciaţi de public. Care public, la început, era format dintr-o întreagă trupă de expaţi, gazdele noastre şi câţiva rătăciţi din grupul nostru. La final, am rămas 4 de la noi şi 3 de la ei.

Cred că cele mai bune melodii ne-au ieşit pe final. Oricum, a fost mult prea mişto ca să conteze calitatea interpretării. Pe la finalul serii am realizat şi că majoritatea bărbaţilor de-acolo puteau să-mi fie taţi, dar asta a contat şi mai puţin. A rămas un sentiment de legătură, de plăcerea comunicării cu alţi oameni, de bucurie... iar ăsta e o chestie cu care te întâlneşti prea rar ca să nu conteze.

Şi totul a început când treceam pe lângă unul din oamenii cu chitare şi am observat ce încerca să cânte: Streets of London. I-am spus că e un cântec pe care îl iubesc mult - l-am învăţat în şcoala generală, când am făcut de fapt cunoştiinţă cu engleza. M-a marcat şi mi-a rămas în minte, şi - 11 ani mai târziu - a devenit o legătură între mine şi omul care a spus "vrei să-l cântăm?"

Să ne amuzăm miercuri seara

Ziceam că mă duc pe coclauri. Am fost. A fost frumos. La Măgura, în judeţul Braşov, lângă Zărneşti. La workshop foto. E mult de povestit, o să revin cu detalii în alte posturi.

Am participat la concursuri şi am luat locul 2 la cel cu fotografii de la workshop. Masculul din dotare a luat locul 3. Muhahaha! Nu mai menţionez că a câştigat detaşat la concursul cu fotografii de acasă, că nu mă avantajează cu nimic! :)

Care-i potenţialul de amuzament aici? Iată prima versiune a paginii de concurs, înainte de a cere o micuţă corectură. Observaţi diferenţa dintre cele două?

Ps. mai multe poze de pe dealurile Măgurii şi nu numai, se pot găsi pe contul meu de Flickr.

Ps2. Pentru cine ar putea să se întrebe... pe site-ul oficial e varianta corectă. Ce apare mai sus e varianta dinainte de corectură.

Cuvinte

Ce pot spune despre o persoană nişte cuvinte înşiruite unul după altul? Pot să-ţi dea o idee mai bună despre cine e respectivul om? Ce credeţi că spune despre mine înşiruirea de cuvinte care rezultă din leapşa de la Cati?

O floare: flori de câmp
Un anotimp: vara
O culoare: albastru
Un animal: pisică
Un obiect vestimentar: ie
O piesă de mobilier: bibliotecă
O piesă muzicală: "Wish you were here" - Pink Floyd
Un vers: "De mult zburai tu în lumi senine / De nu iubeai"
Un peisaj: o creastă de munte şi un lac glaciar
Un obiect: o carte
Un instrument muzical: pian
Un copac: stejar
Un oraş: Sibiu
O persoana publică: Mircea Eliade
O persoană apropiată: sunt mai multe, nu vreau să aleg una
O carte: "Poveste fără sfârşit" - Michael Ende
Un fel de mâncare: supă de pui cu tăiţei
Un super erou: Batman
Un fenomen al naturii: ploaia de vară
O masina: trenul
Un fruct: măr
O parte a corpului: ochii
Un film: "Happy go lucky"

Poate mai interesant ar fi să ştim de ce aleg oamenii o anumită înşiruire de cuvinte... cum e cea de mai sus. Atunci chiar că ni s-ar dezvălui ceva...

Dilema serii de joi

So... răspundeţi-mi şi mie la o întrebare stupidă.

Dacă un om îţi spune că te iubeşte, că nu poatre trăi fără tine şi toate alea cu luna şi stelele de pe cer pe care ţi le-ar dărui, şi după ce totul se termină nu mai are nimic de-a face cu tine, cum traduci asta?

Dacă cineva înseamnă atâta de mult pentru tine, mă gândesc că ai vrea să-l ţii cumva în viaţa ta, într-o oarecare măsură, chiar dacă lucrurile nu mai sunt cum erau. Nu?

Şi atunci, dacă ajungi în faza de ignorare totală, înseamnă că nici la început n-a fost nimic acolo?

And that's my dilemma for the evening!

Noapte bună

Dormi, nani, dormi, puişor
Umbre se-adună-n pridvor
Şi din grădină prin geam
Luna-ţi zâmbeşte pe-un ram
Iată nu-i nimeni pe drum,
Păsări şi flori dorm acum
Şi cânt-un greier de dor,
Dormi, nani, dormi puişor,
Uşor, uşor.

În somnul tău ai deschis
Poarta de aur spre vis,
Din prag te cheam-un pitic
Cu barba de borangic,
Vrea să-ţi arate-un răţoi,
Trei ursuleţi cu blăni moi,
Şi un motan vânător
Dormi, nani, dormi, puişor,
Usor, usor.

Şi alte ştiri

Pentru cei eventual interesaţi de un update on my life - aşa, pe scurt.

Mi-am dat seama (pentru a câta oară) că mă simt mai bine când nu sunt în Bucureşti. Culmea, şi fizic şi psihic.

Nu am făcut nicio listă de dorinţe, rezoluţii sau planuri pentru la anu'. Mai am timp - la fel cum mai am timp să rămân în derivă.

Mi-a apărut un articol într-o revistă tipărită şi vândută la chioşcuri de ziare! Revista e "Vacanţe şi călătorii", iar articolul meu e despre Bâlea. Sunt kinda proud, deşi nu-mi mai place ce-am scris la fel ca la început...

Jucatul de Risk şi-sau canastă până la trei noaptea ar trebui interzis!

Anul ăsta am primit atâtea cadouri frumoase şi care erau exact ce-mi doream încât nu ştiu ce să zic... Mi se pare câteodată că sunt mai multe decât merit.

Masculul e destul de (foarte) răcit. Sper să se facă bine, căci mâine plecăm la revelion, unde are planuri de umblat pe dealuri după lumină bună.

Poate ar fi mai bine să mă culc până nu o dau în melancolie, căci simt că mă cam pândeşte la cotitură.

Noapte bună!

Foaie verde, băţ...

N-ai de lucru.. fă-ţi!

Dacă tot m-a lăsat masculul singură în Bucureşti (iar!) şi nu ştiu cum să-mi ocup timpul, mi-am făcut şi eu ca toate piţipoancele poze în baie :)

Prima:

A doua:

Şi a treia:

Cam atâta talent am şi eu luna asta, că alte poze n-am mai făcut de la 1 decembrie! Aştept vacanţa, poate poate mă mai fulgeră şi pe mine inspiraţia, că în ultimul timp parcă nimic nu se leagă...

Ne mutăm. Să înceapă coşmarurile.

De vinerea asta este oficial: mă mut, dimpreună cu masculul din dotare. Din păcate nu părăsim Bucureştiul, dar schimbăm cartierul Cotroceni pe Tineretului. Ei bine, deşi de multă vreme îl băteam la cap pe sus-numitul mascul să ne mutăm (din varii motive, principalele fiind frigul şi întunericul de aici), acum când sunt pusă în faţă faptului împlinit se pare că sufăr de o oarecare anxietate...

Coşmarul numărul 1 - înainte să văd apartamentul

Se făcea că ne duceam să vedem apartamentul. Şi intrăm în scară şi urcăm - şi la un moment dat ni se spune că accesul la apartamentul nostru se face prin cel de la etajul 6. Şi se făcea că la etajul 6 era spre etajul 7 o scară de lemn şi o gaură în tavan. Şi când am urcat, sus era întuneric şi mult mult praf. Arăta ca un fel de pod, dar nu era pod. Erau multe dulapuri şi rafturi pe care praful era de câte două degete. Şi mi s-a părut că văd şi nişte vietăţi mişcătoare. Şi patul era vechi şi vai de el, şi totul era dărăpănat.

După care m-am trezit.

Călătoria la apartament: 2 camere, un hol tapetat cu dulapuri (dar nu erau prăfuite, spre uşurarea mea), în sufragerie mobilă veche din colecţia "bunica", în dormitor un pat vechi (dar nu chiar vai de el, ba chiar comod) şi dulapuri noi (de la Ikea)

Coşmarul numărul 2 - după ce-am văzut apartamentul

Se făcea că ne mutam, şi eram la ultimele retuşuri: sters praful, aranjat haine în dulap, aranjat calculatoare, etc. Ei bine, de undeva a apărut încă cineva în apartament, un tip care am înţeles noi după ceva efort de gândire că va locui cu noi. Ok... şi-am zis că na, ar fi ok cu încă cineva... Dar dup-aia au mai apărut înca 2 tipe şi un tip, şi în scurt timp fiecare loc era ocupat de o persoană, şi ne vedeam nevoiţi să ne strângem de unde ne întinseserăm lucrurile şi să ne descurcăm cu un spaţiu stil cămin - patul plus cât ocupă calculatorul pe o masă. Eram foarte supărată.

După care m-am trezit.

Deci, ce spun aceste visuri despre mine? În afară de faptul că sunt stresată, că asta ştiu deja. Că deh, dacă n-aş fi stresată n-aş mai fi eu, bag seamă. Şi dacă tot suntem la capitolul blocuri: voi la ce etaj staţi? Şi dacă e unul peste 5, nu vă e frică? (de lift, de cutremure, de alte de-astea...?) Sper să-mi treacă în curând şi coşmarurile şi stresurile şi să-mi reamintesc că totuşi, chiar eu am făcut presiuni pentru mutare!

Noiembrie

Aseară pe drum spre casă am simţit pentru prima dată vântul de toamna târzie, în timp ce traversam Cişmigiul. Era noapte şi puţină ceaţă, totul în jur părea neclar, difuz, stâlpii de iluminat păreau felinare. Sub unul din ele, un grup de trei tineri se uitau dezorientaţi în ce direcţie s-o pornească. Aşa cum îi vedeam, întuneric înainte, întuneric după, şi doar ei în lumina gălbuie pe aleea înfrunzită mi s-au părut, pentru o clipă, în afara timpului. Trei oameni sub un felinar, acum şi acum 100 de ani în acelaşi timp.

Până când am ieşit din parc am rămas cu aceeaşi senzaţie. Nu m-ar fi mirat ca de după vreun colţ să apară o siluetă călare, cu mantie groasă, de toamnă. La un moment dat chiar şi apartenenţa mea timpului prezent mi se părea incertă...

Azi dimineaţă am ieşit pe poartă, salutată fiind de acelaşi vânt. Nici măcar pisicile de la casa alăturată nu mai erau aliniate pe gard să se uite la trecători (the neighbourhood watch le spun eu ăstora 6 pisici care stau pe gard şi se uită fix la tine când treci prin dreptul lor - dacă eşti destul de interesant, that is). Acum mi-au îngheţat degetele pe tastatură şi mi-am luat mănuşile fără degete. Din când în când mă mai apucă frigul.

E noiembrie. Şi-aş bea un ceai.