Văd că în ultima vreme Facultatea de Automatică şi Calculatoare (şi Politehnica în general) începe să semene din ce în ce mai mult cu ceea ce-mi imaginam eu că ar trebui să fie o comunitate academică. Mă refer acum mai ales la implicarea UPB în organizarea de concursuri, conferinţe şi întâlniri prin care viitorii absolvenţi au şansa de a vedea părţi ale domeniului pentru care se pregătesc diferite de cele strict legate de şcoală (teme, cursuri, proiecte). Evenimentele de genul ăsta sunt importante pentru că îţi pot da perspectivă, te pot ajuta să te gândeşti puţin mai departe de viitoarea sesiune şi, de ce nu, să-ţi dai seama ce fel de carieră din domeniul IT este potrivită pentru tine.
Despre ultimul exemplu de acest gen tocmai am aflat în această dimineaţă, şi întâmplarea face să fie un subiect care mă interesează. Este vorba de conferinţa How-to-web, care se auto-intitulează "prima conferinţă educaţională dedicată webului din România". Conferinţa va avea loc sâmbătă, 31 octombrie, în Facultatea de Automatică şi Calculatoare. Din ce-am văzut în agendă, participarea la conferinţa e atractivă din cel puţin două puncte de vedere:
1. Informaţii interesante şi de actualitate din domeniu - de la începerea unui business pe web până la social media sau eGovernment. De aici vine perspectiva de care vorbeam mai sus. Participarea la un dialog despre cele mai noi tehnologii şi dialogul de idei cu oameni care fac deja ceva în domeniu nu poate fi decât benefic, pentru că mi se pare că aşa apar ideile cu adevărat bune şi originale. Iar pentru tinerii profesionişti o astfel de conferinţă poate fi extrem de utilă, mai ales că orice firmă mică ştie că web-ul te poate ajuta enorm la început, aproape indiferent de domeniul de activitate.
2. Posibilitatea de networking. Discuţii mai mult sau mai puţin formale cu profesionişti şi colegi nu pot decât să avantajeze atât un student care se pregăteşte să-şi înceapă cariera, cât şi un profesionist care poate vrea să-şi promoveze propria afacere. Niciodată nu ştii pe cine vei întâlni şi cine ar putea avea nevoie de serviciile tale pe viitor.
În ceea ce mă priveşte, voi continua să merg la întâlniri şi conferinţe cât mai multe şi diverse, chiar din domenii care poate nu mă interesează la prima vedere. Cum spuneam, nu cred că e metodă mai bună de lărgirea orizontului personal şi profesional! Deci, ne vedem la How-to-web?
[Atenţie. Acest post conţine elemente "calculatoriceşti" :)]
Prin anul I nu ştiam mai deloc programare. Ultimul contact cu îndeletnicirea din care acum îmi câştig pâinea fusese în clasa a 8-a, programând în BASIC pe calculatoare HC. În liceu n-am făcut informatică din cauza profilului pentru care am optat. Aşa se face că la facultate m-am trezit brusc faţă în faţă cu materiile de programare din anul I: Programarea Calculatoarelor şi Structuri de Date şi Algoritmi şi cu limbajul de programare C, de care eram complet străină. Dar - şi mai rău decât acestea - cu o groază de colegi din licee de informatică, participanţi la olimpiade, concursuri şi alte asemenea, care făcuseră cel puţin Pascal în liceu şi erau totalmente plictisiţi de cursurile mai sus amintite.
Vă spun sincer, a fost greu şi frustrant. Norocul meu a fost că i-am cunoscut pe Bogdan şi pe Andrei. De fapt, norocul meu şi al lui Bogdan a fost că Andrei învăţase singur programare şi că era dispus să împartă din cunoştiinţele lui, căci noi doi eram cam la acelaşi nivel de varză totală! (Salut, Andrei, I know you're reading!) Fiind colegi de grupă, nu ne-a luat mult să ajungem la un mic aranjament studenţesc: în camera lui Bogdan, ne adunam toţi trei. Eu - ca personaj feminin al poveştii - aveam însărcinarea de a da frumos din gene astfel încât unul dintre colegii lui de cameră să ne împrumute un calculator pentru câteva ore (cam cât ne lua nouă să rezolvăm un laborator simplu la programare)... Iar Andrei era cu explicaţiile, adică se chinuia să ne facă să pricepem ce-s alea structuri, liste sau - God help us - pointeri.
Unele dintre lucrurile pe care mi le amintesc cel mai bine din vremurile alea era când se mai punea Andrei la calculator şi mai făcea câte o operaţiune de-asta de rutină: gen adăugat linii de cod care scuipă text pe ecran, ca să vadă tăntălaii (eu şi Bogdan, adică) care-i secvenţa de execuţie din program - prin ce funcţii intră, cu ce parametrii, etc. Cu chestii de-astea n-avea răbdare cu noi... până scriam noi trei printf-uri (chinuindu-ne să ne amintim formate de tipărire, evident) el era ctrl+c - ctrl+v - enter - enter - schimbat textul de printat - următoarea funcţie şi presto - informaţie de debug în tot programul!
Eu rămâneam fascinată de aceste demonstraţii de virtuozitate şi uimită de rezultatul fără cusur. Nu era doar faptul că textele apăreau unde şi cum trebuie, dar şi codul arăta la fel peste tot, iar mie mi se părea neverosimil că cineva poate să facă atât de repede aşa multe operaţii una după alta fără să rateze măcar un enter din măcar una din secvenţe. Iar când mi-am exprimat această uimire, răspunsul lui Andrei a fost (as far as I can remember) ceva de genul: "când chestiile de genul ăsta vor fi la ordinea zilei şi ţi se vor părea normale o să ştii că eşti programator".
Zilele astea la muncă investigăm o problemă în produsul nostru. Avem multe fişiere mari, şi multe căi de execuţie. Iar problema e sensibilă la timp şi deci nu putem folosi un debugger. Aşa că facem logging - în ce funcţii intră, cu ce parametrii ... ctrl+c - ctrl+v - enter - enter - schimbat textul de printat - următoarea funcţie şamd. Şi bineînţeles, nu e prima dată când trebuie să fac asta. E ceva normal.
Şi mai sunt şi alte situaţii în care trebuie să repet de ţşpe mii de ori aceleaşi operaţii. Le fac fără să mă gândesc la ele, cu degetele lovind ritmic tastatura, iar între timp pot să port şi o conversaţie nu prea solicitantă cu vreun coleg.
Şi de fiecare dată, îmi aduc aminte de Andrei.
- Controlorii RATB care stau ca boabele pe chiorchine la ultimele staţii ale liniei studenţeşti (într-o zonă unde nici nu sunt case de bilete, apropos) când pe alte linii nu vezi picior de controlor.
- Oamenii care sunt beţi la ora 10 dimineaţa şi simt nevoia să cânte "Zaraza" în autobuz (vârsta înaintată nu mi se pare o scuză bună pentru asemenea comportament).
-Calculatoarele aflate la 10570.14 km distanţă (aproximativ), pe care durează o veşnicie să copiez un director de 542 MB. Bine, recunosc, astea nu mă enervează atât de tare... nu de alta, dar datorită lor am timp să scriu baliverne pe blog :)
Cuvintele de început ale şedinţei de echipă extinsă de ieri au fost "Good morning, good day and good evening" - după cum eram răspândiţi pe trei fusuri orare.
Ce ţi-e şi cu globalizarea asta...
Ca o coincidenţă, titlul postului l-am pus după melodia de la radio :)
Deeeci. Am avut la muncă mai mult de o lună de zdroabă, care s-a suprapus (evident) peste perioada de examene şi de terminat disertaţia la şcoală. Ultimele weekenduri am stat în casă, pe plantaţie. De aici, frustrare maximă!
Prin urmare, nu e greu de imaginat ce-am făcut azi - când am avut o jumătate de zi liberă, înainte de a lucra la prezentarea pentru disertaţie: am fost în oraş, să-mi caut blugi şi pantofi de primăvară.
Rezultatul? Mi-am luat blugi, o rochie şi un costum de baie! Pantofi nu :) Şi m-am ales şi cu o a doua rochie, cadou de 8 martie! Şi sunt satisfied. Possibly happy.
Deci poate e şi ceva adevăr în teoria cu shoppingul terapeutic...
Măcar să mă bine-dispună pentru ziua de mâine, când va trebui să-mi susţin măreaţa disertaţie...
Ah, şi eu care credeam că epuizasem inepţiile de pe panoul ăla de instrucţiuni pentru cazuri de cutremure şi incendii. În seara asta, când ieşeam uşurată pe uşa biroului, am mai văzut una: "nu vă întoarceţi la locul incendiului", este tradus "do not return to the fire place".
Is is just me?
Azi dimineaţă în faţă metroului, pe o tarabă cu mărţişoare, scris de-o şchioapă: "La fiecare mărţişor cumpărat primiţi GRATUIT un şnur şi un plic"!
Sper că era doar o încercare de "marketing" prost înţeleasă, şi nu o practică generalizată la vânzătorii de mărţişoare... Adică, mărţişorul fără şnur nu mai e nicidecum mărţişor!
De fapt, nu ştiu de ce mă mai agit atâta, când ştiu că mărţişoare nu prea se mai dăruiesc. Nu ştiu dacă o fi vârsta, mediul în care mă învârt sau vreun alt factor care îmi scapă, dar băieţii din zilele noastre (cei pe care îi observ eu) dăruiesc din ce în ce mai puţine mărţişoare. Cred că totul se reduce încet încet la un fel de reiterare a Valentine's Day, doar că în loc de cadou romantic, îi dai perechii tale mărţişor. Şi gata!
Sincer, cred că nu-mi place schimbarea asta. Mie îmi plăcea să port mărţişoare, iar acum văd că nu doar că băieţii nu le mai dăruiesc, dar nici fetele nu le mai poartă!
Deci, ce se întâmplă cu mărţişorul? Fetelor, voi mai primiţi? Dacă da, de la cine? Băieţi, voi mai dăruiţi (şi cui)?
Ps. Şi uite cum m-am procopsit fără să-mi dau seama cu o dilemă de marţi (dimineaţă)...
Câteodată gândesc societatea din ce în ce mai internaţională în care trăim ca un lucru mult prea comun. La muncă, am de-a face în fiecare zi cu oameni care locuiesc pe alt continent şi pe care îi aud zilnic la telefon, deşi i-am văzut doar în poze (pe unii dintre ei). Cu ajutorul site-urilor de socializare, am putut lua legătura cu tipul drăguţ pe care l-am cunoscut acum 8-9 ani într-un bar, şi care locuieşte în Canada. La fel, am reluat legăturile cu foşti colegi din şcoala generală, cu care nu am mai vorbit de mai bine de 10 ani.
Pe cât de interesant este acest fenomen, la fel de interesantă mi se pare tendinţa pe care o am, când e vorba de oamenii "de pe net": să uniformizez, să îi percep pe toţi în mod generic, fără nuanţe. Nuanţe care mă surprind, odată ce sunt pusă în faţa lor.
De exemplu, în fruntea departamentului în care lucrez (e improprie denumirea, dat fiind faptul că e format din doar două echipe, dar să zicem), a fost numit un nou conducător. Tipul locuieşte şi mi se pare că a făcut şi şcoala în America, şi a venit în România să cunoască echipele, să ne povestească despre schimbările organizatorice, etc. E momentul să menţionez că e indian.
Şi vine, şi apare în birou pentru şedinţe... la costum, cu servietă, cu laptop, ce mai... întruchiparea business-man-ului. (Pe deasupra e şi înalt, cu nişte ochi verzi mişto şi destul de drăguţ, dar să nu-i spuneţi masculului că am zis asta :) ) Şi ne cheamă la şedinţă, şi povestim. Ei bine, ce observ eu în timpul şedinţei? Noul nostru lider purta următoarele bijuterii: un lanţ mare şi gros de aur (nu stil bling-bling, dar totuşi.... gros!) care se vedea clar sub gulerul puţin desfăcut al cămăşii; şi trei inele, toate uriaşe după standardele mele, dintre care cel puţin unul avea pietre preţioase, şi ele mari cât casa.
Ei bine, dacă l-aş fi văzut pe stradă aşa, fără să ştiu că e indian, şi că în cultura lor aurul ocupă un loc foarte important, sigur aş fi zis "uite şi la hafaceristul ăsta" şi aş fi strâmbat din nas.
Deci, diferenţele culturale sunt încă acolo, în spatele persoanelor virtuale pe care mi le imaginez. Şi asta se cam pierde, după părerea mea, în comunicarea online. Tocmai diferenţele astea care dau sare şi piper relaţiilor între oameni din culturi diferite, pot fi uşor estompate pe Internet, unde fiecare traduce mesajul celuilalt în limba proprie. Şi, prin extensie, îl traduce pe celălalt în cultura proprie.
Ps. Pe această cale aş vrea să salut o gagică care nu mă cunoaşte, însă e colega de apartament a unei prietene care locuieşte în Londra. Tipa e australiancă, şi - până acum câteva săptămâni - văzuse zăpadă o singură dată. Iar Londra i-a asigurat o zăpadă pe care n-o s-o uite curând: cu troiene înalte şi mijloace de transport blocate! Bun venit în Europa, ce să zic!
Oricum, mi se pare tare dubios să nu ştii ce-i aia zăpadă, deşi sunt conştientă că sunt mulţi asemenea oameni pe Pământ! Din nou intervine propria-mi interfaţă, am impresia...
Se pare că vara asta am avut parte de o supradoză de mers la mare. Daca anii trecuţi aproape că n-am pus piciorul pe plajă, ei bine anul ăsta am fost de 3 ori: în Vamă, la Sf. Gheorghe şi în Bulgaria. De departe cel mai mişto a fost la Sf. Gheorhe. Dacă vă plac locurile sălbatice unde puteţi să vă întâlniţi cu cireada de vaci pe plajă şi petrece după-amieze întregi fotografiind libelule atunci Sf. Gheorghe e de voi! O să mă străduiesc să povestesc mai pe larg ce se mai poate întâmpla pe acolo, dar asta când voi avea mai mult timp.
Oricum, nu de acolo e poza de mai jos, ci de la prietenii noştri bulgari. Nu-l cunosc pe băiatul din fotografie, dar mi s-a părut foarte amuzant "jocul" prin care-şi ocupa timpul. Stătea la pândă să vină valurile şi când veneau îşi arunca picioarele în sus. Evident, se distra de mama focului! Atât de bine încât mai-mai că-mi venea şi mie să încerc! Şi aş fi făcut-o, daca eram la mare cu mai puţină lume, şi nu cu colegii de la birou (team building, deh).
Între timp la Bucureşti a venit toamna, şi încă una de-aia rece şi urâtă, nu cea lungă pe care o aştept şi doresc. La serviciu am de lucru până peste cap şi sunt tot pe fugă. Daaaaar... m-am apucat din nou de dansuri şi genunchiul meu a rezistat cu stoicism la o săptămână de chin. Am tras şi o concluzie: ca şi dificultate şi solicitare până şi valsul lent bate la fund trei ore de discotecă!
Acestea fiind zise, mă întorc la munca mea, care în prezent constă în a mă uita precum viţelul la poarta nouă la nişte teste în timp ce rulează şi a spera că se va întâmpla ceva ce aştept să se întâmple. Până acum am rămas cu speranţa!
Tocmai mi s-a întâmplat pentru prima dată în "cariera" mea de calculatorist să vărs ceva pe tastatură. Şi n-am ales aşa, orice, ci o cana aproape plină de cafea!
În 5 ani de facultate şi unul de muncă cred că am consumat de nenumărate ori lichide în preajma calculatorului. Ceai, cafea, suc, apă, etc, başca diverse alcoale care se consumă din pahare. Şi nu-mi amintesc să fi vărsat din vreunul pe tastatură. Până acum. Acuma sunt curioasă dacă va păţi ceva tastatura... norocul meu că e la serviciu şi dacă se strică nu trebuie să-mi cumpăr eu alta :)
Concluzia e clară: azi ţineţi departe de mine toate chestiile ce se pot vărsa!
Şi dacă tot vorbesc de serviciu: s-a făcut un an de când muncesc, pe 6 august. Brrr!
De ieri seară mă rod nişte nelămuriri... E destul de clar faptul că eu cea de acum e diferită de eu cea de acum 5 ani, să zicem. De aici încep nelămuririle: pe care o prefer? Pe cea de atunci sau pe cea de acum? Cu alte cuvine, m-am schimbat în bine sau în rău? Dacă nu mă mai fac să mă simt bine aceleaşi lucruri ca acum 5 ani e de rău? Dacă amintindu-mi de zilele alea sunt puţin nedumerită... - cum, chiar eram eu aşa cum îmi amintesc? - e rau? Dacă în acelaşi timp sunt unele chestii care mi se par mai bune cum erau "atunci" înseamnă că nu mai am nicio speranţă?
Dacă m-aş trezi dintr-o dată acum 10 ani, aş face aceleaşi alegeri pe care le-am făcut? Aceleaşi greşeli? Aş îndrăgi aceiaşi oameni? (Aş mai întâlni oare aceiaşi oameni?) Dacă regret că m-am îndepărtat de unele persoane şi că le-am oferit altora încredere nemeritată înseamnă că am greşit?
Cu cât mă gândesc mai mult cu atât ajung la o idee mai veche de-a mea... în ceea ce priveşte relaţiile cu oamenii care au avut o reală influenţă asupra mea (fie că am fost apropiaţi o zi sau ani întregi) sunt împărţită în cel puţin 5 oraşe din ţară (de dragul exemplificării: Sibiu, Cluj, Timişoara, Ploieşti, Bucureşti) şi încă multe alte oraşe de pe alte meleaguri (Londra, Paris, Montreal, Cudahy, Chişinău, Eindhoven, Chicago). Şi încă o serie pentru cei de care nu mai ştiu pe ce meleaguri sălăşluiesc.
Şi uite aşa de fapt îmi dau seama că mă ramolesc, că e târziu şi că mâine iar mă trezesc la 6:40 ca să mă duc la gimnastică de recuperare. Probabil peste câteva zile când voi reciti textul ăsta reacţia mea va fi: eu am scris aşa ceva!? Şi asta o să fie de rău sau de bine?
Melodia zilei: Frank Zappa - Bobby Brown (Goes Down) pentru că am folosit-o la debugging :)
Una dintre metodele sigure de a afla exact unde crapă programul la care lucrezi - mai ales dacă nu ai la dispoziţie o sculă de debugging - este să pui aplicaţia să mai scuipe din când în când câte o linie de text spre ecran (sau un fişier) ca să ştii unde a ajuns cu execuţia. Ei bine, în timpul facultăţii textul preferat era "caca0", "caca1", "caca2", ... şi tot aşa. Acuma având un flux ceva mai stufos şi mai greu de urmărit dupa caca[indice] - şi în plus nemaifiind student pârlit ci angajat de marcă - am vrut să folosesc ceva cu mai multe cuvinte... Şi aşa am scris "hey, there", de unde am ajuns direct la "hey, there, people / I'm Bobby Brown". Şi uite aşa fac eu debugging cu versuri de melodii. Am ajuns până la "I'm dressing sharp and I'm acting cool", după care a crăpat. Cred că nu-i place melodia de aici încolo :)
Ah, nu degeaba mi se spunea "Karaoke" cândva, demult, în alt timp, în alt oraş...
Nu am foarte multe împotriva CFR-ului. Deşi sunt multe chestii care ar putea fi îmbunătăţite, trenul este încă unul din mijloacele preferate de transport pe distanţe mari. Dar mă stresează foarte tare un lucru, mai ales că ştiu că e făcut de oameni ca mine (adică de programatori!).
Cum se face că într-un vagon (automotor, mă scuzaţi, că e Săgeată Albastră) pe jumătate gol (sau mai degrabă aproape 3 sferturi, dar să nu intrăm în detalii), aproape toţi călătorii primesc locuri repartizate în aceeaşi zonă? De ce dacă sunt o groază de locuri şi compartimente goale trebuie să ne înghesuie pe toţi în 10 locuri, să ne ciocnim genunchii şi să ne înjurăm în gând?
Zău aşa... ştiu că e simplu atunci când dai bilete cu număr să repartizezi numerele în ordine crescătoare dar totuşi... scopul pentru care dai numere de ordine nu trebuie avut în vedere? Nu se putea imagina un algoritm care să repartizeze şi el mai uniform densitatea de populaţie în vagon? Ba eu cred că da, atâta doar că probabil cei care au scris programul pentru repartizarea locurilor nu călătoresc foarte des cu trenul. Altfel s-ar fi dumirit şi ei cum e cu "customer satisfaction" în cazul ăsta.
Oare chestiile la care nu mă gândesc eu când scriu cod cât de tare îi frustrează pe utilizatori?
Să nu faceţi asta acasă... Astăzi am fost îndeajuns de inteligentă încât să-mi tai singură craca de sub picioare într-un mod cum nu se poate mai inteligent. Să vă explic. Cum lucrez de acasă, mă conectez la calculatorul de la serviciu de la distanţă (şi îl pun să facă tot felul de porcării). Ei bine, astăzi în timp ce lucram (tot nu-mi place, dar e mai bine ca ieri) am avut de făcut nişte teste... Teste pe care le citeam dintr-un document şi le executam... no big deal, chiar plictisitor. Destul de plictisitor încât să trec pe "pilot automat".
Asta până la momentul în care scria în documentul de teste "disable network connection and bla bla bla"... şi ce face inteligenta de mine? Dă disable la conexiunea la reţea! Bravoooo, pătraţel, cum se zice! A fost ca în filmele cu proşti... eu uitându-mă înmărmurită la ecranul calculatorului meu de la lucru şi gândindu-mă "nuuuuu... cancel, cancel, cancel... nu se poate cancel?" şi el dispărând cu indiferenţă din faţa ochilor mei!
Bineînţeles că a fost nevoie să rog pe cineva să se ducă să-mi repornească placa de reţea. Şi bineînţeles că acel cineva acum ştie parola mea de la lucru... Deci există cineva care poate fi torturat pentru a afla parola mea. Dacă nu cumva a uitat-o.
Acuma îmi dau seama ce mişto e chestia de la MacOS: când îi dai reset sau shut down îţi apare o căsuţă de confirmare în care zice că dacă nu faci nimic calculatorul se va opri în 2 min. Dacă îi dai cancel anulezi. Dacă îi dai ok îl inchide instant. Uite de aşa ceva e nevoie pentru butonul de disable al conexiunii mele la reţea!
E cea mai oribilă chestie care vi se poate întâmpla! Nu ştiu zău cum pot atâţia studenţi şi freelanceri să lucreze în acelaşi loc în care dorm, mănâncă, se joacă, se uită la un film sau mai ştiu eu ce fac. Pentru mine cele trei ore petrecute azi "la lucru" de acasă au fost mai groaznice decât o saptămână de vârf... Şi numai gândul că mâine mă voi trezi direct la "birou" mă face să-mi doresc să mă mut de-acasă! Sunt mult mai stresată, mă concentrez mult mai greu, îmi vine să adorm (dacă sunt în pat ce să fac şi eu...) şi multe altele...
Dacă mai adaugi la pachet şi propietara ţăcănită care a venit de vreo trei ori să mă întrebe de sănătate (mai pe larg despre asta poate alta dată) atunci te-ai nenorocit. Plus că eu sunt bolnavă... am nevoie de linişte, pace, soare, eventual o plimbare (scurtă) prin Grădina Botanică pentru mobilizarea piciorului. Dar, vorba aia, deadline-ul (linia moartă, cum îi zice Radu) nu aşteaptă pe nimeni!
A! Ştiţi care-i cel mai naşpa lucru la toată chestia asta, până la urmă? E faptul că mă doare fundul de nu mai pot! Şi-l simt cum se aplatizează din ce în ce... şi spatele la fel. I'm going slightly mad...
Ştiţi pe cineva care să aibă măsuţă de-aia de servit micul dejun în pat? Aşa ceva mi-ar trebui ca să ţin laptopul, să mai reducă din presiunea asupra piciorului sănătos, spatelui şi fundului. Deci ca să nu mă mai doară zeci de alte chestii din cauza unui simplu genunchi! Aaaaaaa! De unde cumpăr o măsuţăăăăă?
Ps. Fără vreo legătură cu genunchi, picioare şi alte minunăţii de-astea, vă prezint un papuc (singur, ca şi mine... probabil nici pe el nu-l vizitează nimeni)
Ce poate fi mai frumos decât să ţi se ducă orele de muncă în "tranşe" de câte 2 minute, timp în care stai şi te uiţi la o aplicaţie cum porneşte? Să-mi mai spuneţi mie că nu e mişto să fii programator!
Se pare că numai în pauza de masă mai am şi eu timp să scriu 2 cuvinte pe-aici. Aşa-mi tebuie dacă am prea multe activităţi la şi în afara serviciului. Oricum, zilele astea, după ce că ar trebui să învăţ pentru un examen şi n-am chef m-am mai şi procopsit cu o durere de cap monstru.
De ieri seara îmi tot dă târcoale şi văd că încercările mele de a o alunga cu Nurofen o cam lasă indiferentă. Acum cred că nu mai am altceva de făcut decât să aştept să se plictisească.
Din ce-mi mai amintesc prin "aburii" durerii de cap de aseară... "ce contează 670 MB când iubeşti?"
Şi trebuie să scriu mai des pe aici, dar în ultima vreme parcă chiar nimic deosebit nu se întâmplă. Muncă, fiţness (m-am hotărât, asta va fi titulatura pentru activităţile legate de sală de acum încolo), dansuri, şcoală, somn şi ia-o de la capăt. Cred că duminică după examen o să zac toată ziua. Pentru că o să pot!
Gata, înapoi "pe plantaţie".
Data trecută când am vrut să scriu postul ăsta m-am blocat pentru că n-am găsit o poză potrivită pentru el. Mi se pare ca blogul ăsta e cam lipsit de poze... Anyway, nici acum nu am o poză aşa că mă voi mulţumi cu mult scris :)
Mă gândeam zilele astea că iată că m-am făcut corporate. Adică? Adică un omuleţ mic într-un angrenaj mare care se cheamă companie, societate, lume... anything. Toate se fac după program: întâlnirile cu prietenii, ora de masă, şedinţele... ba chiar şi ieşirile la bere cu colegii sunt planificate, aprobate şi li se alocă resurse! Mă consolez cu un singur lucru... reacţiile oamenilor încă nu au devenit nici artificiale nici planificate. Cel puţin nu ale oamenilor pe care i-am "observat" eu, căci sunt sigură că încet încet plasticul unei corporaţii poate ajunge şi la suflet, dacă îl laşi.
Dar nu despre aspectul "malefic" al vieţii de tânăr angajat vroiam să vorbesc acum, ci de unul ceva mai amuzant. Şi anume, paradoxul graţie căruia în studenţie ai tot timpul din lume dar puţine mijloace materiale să te bucuri de el, precum după ce devi angajat ai bani dar nu ai timp de nimic! Şi atunci, ce face orice om care simte nevoia să facă şi altceva pe lângă serviciu, dar în acelaşi timp se vede nevoit să reducă "altceva"-ul la cateva ore seara şi o oră dimineaţa, şi nici măcar nu mai poate conta pe întâlnirile cu prietenii (care, conform teoriei din paragraful anterior trebuie planificate cu cel puţin o săptămână înainte şi confirmate şi re-confirmate)?
Păi ce să facă, se apucă de dansuri şi de mers la sală! Căci, oricum, tot omul cu un anumit statut social şi care se respectă merge la sală. Cu cât aceasta e mai de "fiţe", cu atât mai bine! O să las dansurile la o parte, vreau să continui să cred că nu se duce nimeni la un curs de dans numai ca să "dea bine" la următoarea petrecere cu firma... Acestea fiind zise, revin la sală. Săptămâna trecută ne-au intrat în folosinţă abonamentele obţinute "prin firmă" - cu reducere - la un astfel de stabiliment. Şi cum (recunosc!) sufăr de sedentarism şi să spunem că nu sunt în cea mai bună formă, m-am hotărât să mă înscriu şi eu. Pentru că avem dreptul să înscriem încă o persoană mi-am pus masculul din dotare pe listă.
Ca un cuplu modern ce suntem, el se duce la piscină, eu la "gym". El pleacă de acasă pe la 7 (că deh, nu toţi lucrează de la 10 ca mine...), eu pe la 8. Stabilimentul mai sus menţionat e situat la nici 5 minute de clădirea unde lucrez. Curat corporate :) Contine piscină, cursuri de "aerobic" - aici sunt incluse şi alte chestii pe lângă ţopăitul pe muzică, şi sală cu aparate (also known as gym). Contravaloarea abonamentelor se exprimă în euro si dacă suni la recepţie (da, au recepţie) ţi se răspunde "by default" în engleză. Deh, au mulţi clienţi străini (aşa se pare).
Înăuntru e strălucitor şi branduit. Au radio intern cu muzică modernă, vestiare maaari, gel de duş la duşuri... ce mai, lux! Şi au şedinţe cu "personal trainer"! Te programezi la una de-asta (în limita celor disponibile prin abonament) şi te întâlneşti cu un instructor pentru o oră. La început ţi se face o fişă în care sunt trecute (eventualele) boli sau afecţiuni care te pot împiedica să te antrenezi cum trebuie şi primeşti un grafic de exerciţii pe care trebuie să la execuţi la fiecare şedinţă, până la următoarea întâlnire cu personal trainerul ăsta.
Între noi fie vorba, la mine a fost o tipă. Ok ea aşa, parcă nici nu era aşa "de plastic" precum par colegii ei. Te pun să şi semnezi chestiile alea... pe mine m-a pus să semnez în timp ce mergeam cu 5 km / h pe banda de alergare (a ieşit în diagonală). Şi, recunosc, cel puţin eu nu am mai fost la sală până acuma, deci chiar aveam nevoie de un instructaj, şi de cineva care ştie să-mi spună ce să fac :)
Dar tot mi s-a părut o altă lume acolo... prima dată (înainte de şedinţa de mai sus) eram pierdută... M-am apropiat (timid) de un stepper şi abia-abia mi-am făcut curaj să mă urc pe el. Norocul meu că eram cu Bogdan, aşa în doi parcă e mai uşor să suporţi faptul că te faci de ruşine... hehe. Oricum, despre alte aparate nici n-am putut să-mi fac o idee... Acuma că le-am observat mai de aproape, chiar le pot vedea şi utilitatea. E şi greu să nu vezi utilitatea când dupa ce faci şi tu acolo 3 mişcări îţi simţi deja muşchii care stăteau de mult în repaus (ruşine, da, ştiu!).
Şi uite aşa începe o nouă etapă din existenţa mea corporate: etapa în care plătesc o găleată de bani ca să mă duc la sală şi să ascult radioul lor, să alerg pe bandă în timp ce mă uit la Discovery (deşi cred ca o sa trec pe ascultat muzică, la 8 juma dimineaţa nu e nimic interesant pe Discovery), să îmi forţez muşchii timp de o oră şi apoi să fac un duş înainte de a merge la birou, să mă salut cu "bună" şi "o zi bună" cu fetele de la recepţie şi cu personal trainerul meu şi să văd femei dezbrăcate în vestiar...
Mi se şopteşte din off că şi la bărbaţi în vestiar sunt bărbaţi dezbrăcaţi! Acuma mă gândesc că de câte ori o să mă văd cu vreun coleg la sală mă voi gândi oare cum arată dezbrăcat... hmm.
Până una-alta să vedem cât mă va ţine "apucătura" asta. Şi cât de severă va fi febra musculară de mâine! Căci presimt una... şi la cum am lucrat cam toate grupele importante de muşchi, nu mă văd prea bine!
Şi ca să fiu eu liniştită că mai sunt şi poze aici, o să pun una cu posibil substrat... facută de Radu, evident. Deşi mai nou îmi mai pun şi eu ideile în practică din când în când. De exemplu, poza cu prietenul nostru Cosmin de acum câteva posturi e facută de mine. Şi mi-s mândră! Noapte bună!
