Un pod

Ca să-mi revină dispoziţia romanticoasă, îmi place să mă gândesc la recenta ieşire la o cafea pariziană. Un singur lucru cu adevărat turistic am făcut în cele două zile acolo: o plimbare cu un bateau mouche pe Sena. Evident, şi aceste plimbări pot fi asezonate cu mancare, vin sau şampanie pentru a le potrivi experienţei de cuplu, dar noi nu ne-am încurcat cu de-astea. Am stat mai degrabă spate în spate, cu aparatele foto îndreptate  în toate direcţiile şi degetele pregătite pe declanşator. Da, suntem dubioşi, ştim!

Dar chiar şi în dubioşenia noastră, aparatul de distrat turiştii parizian a ştiut să ne îmbie la un moment de tandreţe după ce-am trecut pe sub podul de mai jos:

Mai întâi o precizare: Parisul are ceea ce par a fi jdemii de poduri peste Sena şi pentru fiecare au câte o poveste sau un "cel mai": cel mai scurt, cel mai vechi, cel mai împodobit, cel mai din lemn, şi aşa mai departe.

Podul despre care vreau să vă povestesc eu l-aş numi "cel mai fără statui". Numele său adevărat este Pont Marie, după inginerul care i-a propus construcţia, Christophe Marie şi cică ar fi unul dintre cele mai vechi poduri din oraş. La un moment dat pe el au fost construite şi vreo 50 de case de locuit - împotriva recomandărilor inginerului Cristophe. Evident, la prima inundaţie mai serioasă jumate din case au fost luate de apă, demonstrând (dacă mai era nevoie), că e mai bine să-i asculţi pe ingineri, că-s oameni deştepţi!

Acum, podul ăsta are două elemente distinctive: se pare că arcele sale sunt diferite între ele (ca şi curbură, înălţime, etc) şi - mai uşor de observat - deşi pe fiecare pilon sunt construite nave, acestea nu au fost vreodată "locuite" de statui.

Dacă povestea pe care ne-au zis-o pe barcă e legendă sau ceva inventat pentru distrat turişti, asta nu mai ştiu, dar ea sună cam aşa: cică atunci când treci pe sub Ponte Marie trebuie să închizi ochii şi să-ţi pui o dorinţă; dorinţa va zbura într-una din navele pentru statui de pe piloni, unde va aştepta să fie eliberată; iar ca să o eliberezi, e simplu: după ce ai ajuns din nou în apă deschisă, deschizi ochii şi te săruţi cu persoana de lângă tine, iar dorinţa zboară mai departe şi se va îndeplini! Ta-daaaa! Deci legendă sau invenţie?... sau cine ştie ce tunele secrete or fi ascunse sub podul ăsta şi ne-au pus să închidem ochii ca să nu le detectăm?

Oricum, măcar aşa ne-au convins până şi pe noi să dăm jos aparatele foto din faţa ochilor şi să ne oferim un mini moment romantic pe apele Senei, ceea ce e mare lucru!

Nebunia de vara asta

Din când în când, câte o mică nebunie face bine. Prin mică nebunuie înţeleg să faci lucruri pe care alţii le cataloghează drept "extravagante" sau "ciudate", sau să te arunci cu capul înainte într-o situaţie pe care de obicei le cântăreşti pe toate părţile... În fine, în categoria mici nebunii intră pentru mine orice de la cumpăratul primei rochiţe care-ţi stă bine dintr-un magazin (chiar dacă în 80% din timp te îmbraci în blugi şi tricouri negre!), la urcatul în primul tren care pleacă din gară fără să te intereseze destinaţia sau la suspendat cu jumătate de oră orice activitate pentru a putea fotografia un apus spectaculos. Sunt lucruri simple dacă stăm să ne gândim, oricine le poate face, dar în lumea grăbită şi care nu iese din tipare în care ne învârtim, devin excentrice.

Ei bine, o doză de nebunie am primit cadou anul acesta de ziua mea, sub forma unei invitaţii la o cafea şi o cină romantică în Paris! Masculul din dotare s-a prezentat cu biletele de avion în dinţi şi trebuie să recunosc că iniţial am rămas puţin blocată... Adică, invitaţia era pentru două zile n-aveam cazare, n-aveam planuri, nici măcar timp să vizităm chestii  nu prea aveam... În ciuda primului instinct care urla "e prea ciudat!", am zis "hai să bem cafea la Paris!" şi trebuie să spun că nu mi-a părut rău nicio clipă!

Vineri dimineaţa ne-am urcat în avion, la ora prânzului ajungeam în centrul Parisului, iar la 6 seara eram deja în faţa unui pahar de Mojito, într-un bar pe nume "Sărutul sărat" (Le Baiser Salé), în compania unor prieteni din facultate. Curat cosmopolit! Vineri şi sâmbăta ne-am plimbat, am respirat aerul parizian am fotografiat tot ce-am prins mai frumos şi interesant şi, nu în ultimul rând, am băut o cafea (ca să fiu sinceră, chiar mai multe) şi am băut un pahar de vin de ziua mea. Duminică puţin după ora trei eram deja în Bucureşti, iar la seara consumam multă limonadă cu prieteni de aici.

A fost un weekend perfect, şi genul de nebunie care mi-a redat cheful de viaţă şi mi-a făcut poftă de alte nebunii! Ah, şi fiindcă tot am vorbit atât de nebunii, iată una care surprinde foarte bine spiritul Parisului:

Femeia din fotografie se urcase pe un pilon al podului Bir-Hakeim şi asculta muzică privind turnul Eiffel. Era desculţă, iar lângă ea stau sandalele cu toc de 12 cm pe care le avusese în picioare. Cât timp am stat acolo, a schiţat şi câteva mişcări de dans. Mi-a amintit de serile petrecute pe acoperişul căminului sau cocoţată pe geam, în Regie, privind Dâmboviţa şi apusul soarelui. Şi de statul în iarbă privind cerul şi visând.

Şi eu mă trezesc câteodată dansând pe stradă, sau cântând, sau zâmbind fără motiv, pierdută în vreo reverie... Când i-am spus asta lui Radu, chiar şi el s-a uitat puţin ciudat la mine... 

Vă doresc cât mai multe nebunii, zâmbete şi zile cu soare, şi cât mai puţine tipare! Beţi pentru asta un pahar de vin (dacă e la Paris, cu atât mai bine :) )!