... ca sa le vand in targ! Asta am invatat la sfarsitul saptamanii trecute, in plimbarea prin Sala Dalles cu ocazia targului de carte, muzica (?) si film (??) si altele "Kilipirim". In paranteza fie spus, targul a fost ok, mi-am cumparat doua carti, reduceri erau (mai ales daca stiai ce cauti) si desi ma asteptam la mai mult pana la urma a fost placut.
Insa ce vreau sa povestesc n-are legatura cu targul in sine, ci cu unele "produse" ce se puteau gasi la anticari participanti: scrisori si carti ilustrate (adicatelea vederi) vechi. Vederile erau la pretul de 50 bani, majoritatea scrise cu stiloul, cu un scris ingrijit, inclinat si inflorit cum am mai vazut doar in caietul de amintiri al buncii mele de cand era de varsta liceului. Ce-i drept, n-am avut curiozitatea sa vad din ce ani erau, pentru ca eram mult prea fascinata de idee in sine.
Uitandu-ma printre vederi, ma simteam ca si cum as marsalui peste bucati de viata ale unor necunoscuti neputinciosi, ca si cum as comite un sacrilegiu, dar in acelasi timp nu ma puteam abtine... trebuia sa ma uit, sa rasfoiesc, sa citesc mesajele ca si cum in acele carti postale se ascundea intelepciunea omenirii. Si ce spune aceasta intelepciune? Pai "Salutari prietenesti din aceste locuri minunate. Ne simtim bine intorcandu-ne aici dupa 15 ani. Cu drag, ..." (Vedere din Borsec) sau "Dragi parinti, am ajuns cu bine la Cluj-Napoca, dar de miercuri ploua si e urat. Am vizitat orasul si gradina botanica ... Va sarut, al vostru, ..." (Statuia lui Mihai Viteazul din Cluj). Si tot asa. Plus promisiunea anticarului (vazand interesul meu): "mai am si scrisori mai vechi dincolo daca va intereseaza".
Totusi, stau si ma gandesc... de ce sunt oamenii interesati de asa ceva? De unde aceasta curiozitate mistuitoare (pe care am simtit-o si eu) de a cerceta franturi din viata unor oameni pe care nu i-ai cunoscut si nu-i vei cunoaste niciodata, despre care stii la fel de mult ca despre batranul din autobuz caruia nu i-ai cedat locul in drum spre scoala? Ne linisteste faptul ca si mai demult erau tot oameni ca noi, cu preocupari de rutina in fiecare zi, cu aceleasi dorinte de a impartasi bucuria unei vacante cu un cunoscut? Sau ne atrage viziunea vederilor noastre incremenite in timp pe taraba unui astfel de comerciant?
[Pauza pentru un weekend de plimbare, bere, teatru, dans si in general orice fel de activitati mai putin pornitul calculatorului. Ce bine e sa vina lumea in vizita!]
Intre timp mi-am cam pierdut ideile referitoare la subiect... a ramas sentimentul de fascinatie "bolnava", atractia spre indiscretie, spre o privire fugara in trecutul unor oameni si in viitorul propriu. Crampeie de viata, crampeie de suflet?
Hehe. Nu-mi amintesc sa fi vazut ceva asemanator cu ceea ce ai povestit tu; dar mi-am imaginat acum, ipoteza in care as descoperi ceva, o fraza care m-ar intriga peste masura si as incepe sa fac cercetari... si as face descoperiri uluitoare, care mi-ar schimba viata pe veci (nu neaparat harta unei comori, ci poate pur si simplu o idee filozofica, sau cine stie...).
RăspundețiȘtergereLa urma urmei, in opinia mea, toti suntem inclinati spre indiscretie, chiar daca nu vrem s-o recunoastem. Intotdeauna mi-am ascuns jurnalul de privirile parintilor mei, pentru ca mi-am dat seama ca, atunci cand voi fi mare, imi va fi foarte greu sa ma abtin sa caut jurnalele copiilor mei :))
Ok, gata - prea lung comentariul !!
Eh, da, grea inclinatia asta spre indiscretie. De asta eu tin doar jurnale publice! Povestea cu descoperitul a ceva care sa fie inceputul unei aventuri parca suna a Amelie? Sau mi se pare mie... Oricum, in unele momente (printre care se afla si cel de acum) mi-ar trebui si mie o poveste care sa ma faca sa descopar Adevarul si Sensurile Profunde ale Lumii... Poate, cin stie, odata o sa gasesc asa ceva :)
RăspundețiȘtergere