Becu' din pivnita, revista de mare angajament, isi respecta cuvantul dat, chiar cu intarziere. Intarziere datorata faptului ca redactia noastra a suferit o revizie generala si toate becurile au trebuit schimbate. Cu noile becuri avem mai multa lumina si vedem lumea altfel. In acest numar gasiti vorbe despre pseudo-artisti, bani adevarati si comicarii. Spor la citit! (click pe bec)
P.S. cautati articolul meu ;)
Am citit acum 5 minute un post despre cum lumea nu mai trimite scrisori ba chiar nici felicitari prin posta si despre cum toate astea se inlocuiesc cu emailul. N-o sa ma apuc acum de o insiruire a gandurilor mele pe marginea acestui subiect, dar am un sfat... Pentru toti cei care de dimineata cand se trezesc aprind calculatorul, pentru toti cei care isi saluta prietenii mai intai pe messenger si apoi prin viu grai, pentru toti cei care tasteaza mai repede decat citesc... iesiti afara si priviti copacii infloriti, o sa treaca primavara pe langa voi fara sa o simtiti!
Si, ca sa raman in tema postului, se pot face poze cu respectivii copaci, iar pozele tiparite se pot transfroma in minunate felicitari de trimis prietenilor! Bine, hai, se poate si pe email... de la mine o poza cu un copacel din Herastrau! O zi frumoasa tuturor!
Asta e concluzia plimbarii de ieri prin parcul Herastrau asa cum a fost ea dedusa din comportamentul politistilor (comunitari) care se invarteau printre trecatori. Cum anume am ajuns sa o deducem? Ei bine, vazand de dimineata ca se anunta o duminica frumoasa si cat de cat insorita ne-am gandit sa ne ducem si noi sa vedem pomisorii infloriti ai Bucurestiului, care au aparut mai ceva ca ciupercile dupa ploaie in ultima saptamana. [scurta precizare: noi = eu, Radu si Ica + un aparat foto si buna dispozitie]
Bineinteles, Herastraul era plin plinut de oameni care aveau aceeasi dorinta, de toate varstele si chiar de mai multe natii, fojgaind pe aleile parcului si oprindu-se in fata copaceilor ca in fata unor opere de arta! Nu zic nu, erau deosebit de frumosi si o adevarata placere sa te uiti la ei, dar eu una m-am simtit ca intr-o reclama vazuta pe undeva pe Internetul asta mare: poza reprezenta un strand plin plin plin de oameni (de la bazin pana la peticele de iarba din jur), iar sloganul era ceva de genul "Relax and forget the city stress in the peace and quiet of ..."
Dar noi nu ne-am dat batuti, ci ne-am gasit ceva de facut si in marea aia de oameni: Radu poze, noi fetele observarea atenta a trecatorilor. Pana la urma am gasit si locul potrivit pentru odihna: o alee de tranzitie, putin deviata de la cursul principal al plimbaretilor dar nu destul de laturalnic-romantica pentru marea de cupluri cautatoare de "intimitate" (a se vedea poza din dreapta). Si cum stateam noi acolo linistiti incercand sa prindem in poza tufele de trandafiri si discutand despre cum am vrea sa fim intr-un parc din Londra si sa ne luam pranzul pe iarba, ne-am trezit cu doi domni imbracati in uniforma care s-au prezentat "politia comunitara
Acuma ce-i drept Radu era cam lungit pe petecul de iarba ce se vede in spatele nostru pentru ca facuse o poza si a inceput sa-i placa acolo, dar era doar iarba! Poate cu putin trifoi cel mult... nu tu strat de flori, nu tu gandacei carora sa le disturbam habitatul natural... iarba chioara! Acelasi tip de iarba pe care la doi metri mai incolo, pe malul lacului, lumea statea in pozitii mult mai compromitatoare decat noi. Cica acolo e voie... dar in proximitatea straturilor de trandafiri nu (le stricam imaginea?). Pai in cazul asta, inscriptiile cu "nu calcati iarba" (fumati-o!), ar trebui sa includa o harta cu zonele de iarba care nu trebuie in fapt calcate, caci altfel lumea ar putea fi dezorientata! Sa facem totul riguros si regula sa fie regula si clara pentru toata lumea, sa nu existe urma de indoiala! Ma si vad uitandu-ma la o harta imensa si labirintica (neaparand cu un punct indicand "you are here"!) incercand sa inteleg legende colorate despre cum si unde am voie sa calc iarba!
Ca sa nu deviez prea mult de la subiect, ma intorc la ideea cu nu calcati iarba... pai de ce? M-am mai intalnit cu problema asta si in campusul Universitatii, unde tot politia ne-a hasait intr-o zi de vara afara de pe iarba... de mentionat faptul ca iarba nu era nicidecum ingrijita, ci lasata sa creasca dupa bunul plac, plus ca nu era tocmai un parc acolo. In fine, nu inteleg obsesia asta pentru ne-calcatul ierbii, cand in toate parcurile de care imi aduc aminte din strainatate lumea se aseaza pe iarba dupa bunul plac. Mai bine i-ar vana pe cei care mananca traditionalele seminte si scuipa cojile peste tot in jur, de dupa ce se ridica de pe banci raman urmele pantofilor in covorul de coji! Dar, deh, aia nu stau pe iarba... la fel cum nu stau pe iarba nici cei care isi termina sandwich-urile si arunca ambalajele pe jos in mijlocul parcului... astia care se tolanesc pe iarba si fac poze sau citesc, astia sunt, tata, infractorii!
So, dragii mei, nu calcati pe iarba ca va mananca nenea politistul! Si pana una alta, daca sunteti curiosi, aici sunt poze de la plimbarea de ieri, care all in all a fost foarte frumoasa!
Nimic nu e mai frumos decat sa iesi in oras in timpul saptamanii, sa fii relaxat si cu chef de distractie cand toata lumea iese de la munca! Iar daca e 8 martie si iesirea e la un concert de jazz seara e cu atat mai reusita!
Concertul s-a intamplat la Teatrul Act, protagonisti au fost Cristian Soleanu - saxofon, Sorin Romanescu - chitara, Arthur Balogh - contrabas si Vlad Popescu - tobe. Ultimii doi tineri, primii mai in varsta. Toti cu daruire si entuziasm. Ridicandu-se pe varfuri la acordurile mai complicate de chitara, imbratisand contrabasul, luptand cu tobele si sufland cu ochii inchisi in saxofon... au cantat si melodii mai cunoscute (Beatles), si mai putin cunoscute, iar unele parti au fost chiar surprinzatoare. Daca la inceput mi s-a parut ca nu rezoneaza intre ei, la ultima piesa nu vroiam sa se termine!
Publicul a fost linistit, ca la teatru - asta a fost ciudat... intr-un bar lumea mai povesteste, mai fumeaza o tigara, mai bea un gat de bere, etc. La teatru cadrul e altul si poate chiar cadrul asta iti ofera posibilitatea sa studiezi detaliile, sa fii putin mai analitic cand vine vorba de artisti dar si de muzica. Oricum, aseara analiza a fost una pozitiva! Urmatorul concert, intr-un bar! (mi s-a deschis apetitul)
Breaking news! We've just received a very important and shocking message from... THE BORG!
(Star Trek fans know why this is funny)
Printre lucrurile care ma leaga de perioada liceului, de oamenii si gasca de atunci si in general de casa se afla si fenomenul (intalnit in destul de multe grupuri in Sibiu) de a folosi cuvinte in limba germana in vorbirea curenta. Un astfel de cuvant este "Salzteig" = un aluat facut din faina cu sare, folosit pentru a modela diverse questii, in general obiecte decorative. Mai important insa decat intelesul cuvantului este faptul ca in seara asta Bogdan m-a rugat sa-l ajut cu ceva ce mi-a amintit de acest cuvant... De la el mi-au revenit tot felul de amintiri in maniera "stream-of-consciousness" (imi pare rau, nu-mi amintesc la ora asta termenul romanesc... daca n-ar fi asa tarziu as suna-o pe Corina, ca ea sigur stie!) - una cate una, insirate ca margelele pe sfoara, una din alta, despre Sibiu si nu numai, dar in primul rand despre oameni care vor fi intotdeauna parte din viata mea, orice s-ar intampla!
Cuvinte si expresii ca "am eu un pix in Tasche" (unde Tasche = geanta), "uite si la ala, arata ca un Penner" (Penner = vagabond, aurolac), "ma ajuti sa bastelnesc ceva?" (basteln = a face lucru manual, apropos de Salzteig-ul de mai sus) si altele pe care nu mi le amintesc acum sunt apanajul grupului meu de gagici! Cu fetele astea am impartit prima bere si impresiile primului sarut, primele discutii despre baieti si primele intrebari despre rostul vietii, planurile de viitor si povestile despre prezent... la ele am cautat sustinere cand aveam inima franta, sfaturi in legatura cu absolut orice, cu ele pierdeam noptile pe terase jucand carti sau povestind si cu ele am impartit bune si rele timp de 4 ani cat a durat liceul! De la ele am invatat ca atunci cand cineva iti este prieten iti spune totul fara ocolisuri, chiar daca totul inseamna reprosuri, ca atunci cand cineva tine la tine nu te minte spunandu-ti "pantalonii astia iti stau minunat!" ci te ajuta sa alegi ceea ce ti se potriveste, ca intre prieteni adevarati totul e permis si totul se poate ierta!
Ultima persoana care ne-a vazut impreuna fara sa ne cunosca in prealabil (da, Adina, despre tine e vorba!) mi-a spus ca e incredibil cum putem fi atat de diferite si totusi atat de apropiate (citatul exact ar fi "nu sunteti doua la fel"!). Si are dreptate... suntem fundamental diferite, dar avem destule in comun ca sa fim de nedespartit. Asta s-a demonstrat dupa ce-am ajuns la facultate, cand ne-am trezit in orase diferite, silite sa ne facem alti prieteni, silite sa ne dam in sfarsit seama cat de importante eram una in viata celorlalte. Desigur, relatiile dintre noi s-au modificat, a trebuit sa ne adaptam la faptul ca nu ne mai putem vedea zi de zi (nici macar atunci cand suntem in acelasi oras), a trebuit sa intelegem ca drumurile noastre nu sunt nicidecum aceleasi, ca nu mai putem fugi una la alta la fiecare problema. Cu toate astea, ele sunt oamenii la care simt ca pot apela indiferent de ce problema as avea, si pentru care stiu ca as lasa totul balta la nevoie! De la fiecare am ceva de invatat si pe fiecare le admir pentru anumite caracteristici care imi lipsesc. Cu ele am crescut, cu ele am iubit prima data, cu ele m-am costumat de Halloween, cu ele am ascultat Lacrimosa, cu ele am barfit, cu ele mi-am baut cafeaua zilnica in clasa a 12-a, cu ele am trecut de bac, admitere, mutare Cluj-Bucuresti si multe altele mai grele si mai usoare... si ele sunt in continuare cu mine!
Ele sunt...
Jo: termina medicina, paramedic SMURD, nu-i este rusine sa fie ea insasi (de fapt, cel mai bine ii sta asa), un om de la care nu te poti astepta decat la adevar (oricat de deranjant ar fi el)... si, ea o spune cel mai bine, "what you see is what you get"
Kidu: cea care ma aducea intotdeauna cu picioarele pe pamant cand o luam pe aratura, intotdeauna se pricepe sa prezinte si celalalt punct de vedere intr-o problema (de cele mai multe ori enervant de bine!), copilul nostru de la care aveam atatea de invatat, viitor kineto-terapeut
Honey: profa de romana la fostul nostru liceu, romantica transformata in pragmatica, colega de banca timp de 3 ani jumate (si parca mai mult!), una dintre persoanele pe care in mod cert trebuia sa le intalnesc in viata - poate tocmai de asta am terorizat-o atat! (ce se mai tranteau usile cand ne certam noi!)
Kme: sportiva, energica, ambitioasa si cu toate astea sufletista, proaspata domnisoara inginer, un om care ar vrea sa-i impace pe toti, chiar daca uneori refuza sa recunoasca ca asa ceva nu se poate (mai stiu pe cineva asa... hehe)
Si cu mine, oricum as fi eu vazuta prin ochii lor!
Descrierile de mai sus nu sunt nici pe departe exhaustive... ba chiar as putea spune ca sunt minimale, data fiind ora tarzie si puterea mea scazuta de concentrare. Dar ele nu sunt decat o parte mica din intreg, iar intregul suna cam asa: fetelor, va multumesc pentru ca ati aparut in viata mea! Sper sa fiti intotdeauna parte din ea si sper ca trecerea timpului si distantele sa ne apropie, nu sa ne indeparteze una de cealalta! Va pup si mi-e dor de voi!
(... si multe altele, prea multe pentru a fi spuse!...)
Un obicei care poate parea ciudat la mine este ca atunci cand aud o melodie interesanta imi notez pe unde apuc bucati din versuri pentru ca mai tarziu sa incerc sa aflu ce melodie este si sa fac rost de ea... de exemplu, acum am trei astfel de bucati salvate pe mobil:
I play my music in the sun I'm a joker, I'm a smoker, I'm a midnight talker (asta e Steve Miller - "The joker")
Bye bye baby. Don't be long. I'll worry about you when you're gone (Ivy - Worry About You - auzita intr-un serial la tv)
Hold on to people they're slipping away (Moby - Slipping away - in masina unui prieten)
Ei bine, ultima piesa mentionata a devenit un fel de obsesie muzicala... piesa nu e cine stie ce, dar se pare ca rezoneaza cu partea din mine care isi cauta drumul in viata, cu partea obsedata de intrebari dintre care cea mai grea e "de ce?" (cu variatiunea "pentru ce?"). E in acelasi timp trista si optimista, simpla (atat de simpla incat o suspectez ca da in comercial), aproape un cliseu si totusi atat de departe de unul! Cel putin asa o simt eu cand o ascult! Mai jos sunt versurile, dar interpretarea aduce multe in plus...
Slipping Away
All that we needed was right
The threshold is breaking tonight
Open to everything happy and sad
Seeing the good when it's all going bad
Seeing the sun when I can't really see
Hoping the sun will at least look at me
Focus on everything better today
All that I needed I never could say
Hold on to people, they're slipping away
Hold on to this while it's slipping away
All that we needed tonight
Are people who love us and like
I know how it feels to need
Oh when we leave here, you'll see
Open to everything happy and sad
Seeing the good when it's all going bad
Seeing the sun when I can't really see
Hoping the sun will at least look at me
Focus on everything better today
All that I needed I never could say
Hold on to people, they're slipping away
Hold on to this while it's slipping away
So long
So long
Open to everything happy and sad
Seeing the good when it's all going bad
Seeing the sun when I can't really see
Hoping the sun will at least look at me
Focus on everything better today
All that I needed I never could say
Hold on to people they're slipping away
Vaaaaaai, ce bine e sa ai muzica!
Si daca tot e vorba de muzica, tocmai am ascultat o melodie de pe vremea cand aproape cadeam in santuri de dorul unui "el" care acum nu-mi citeste blogul (ca deh, asa e viata) - Hara -"N-ai habar"
Ce mod mai indicat de a incepe o zi lenesa de sambata decat o excursie la un salon de infrumusetare? E simplu: iti faci o programare si la ora stabilita te prezinti si te relaxezi... in limita posibilitatilor, ca deh, vorba cu "baba sufera la frumusete" n-a fost inventata degeaba. In orice caz, un lucru e sigur: intr-un asemenea paradis al femeilor poti afla multe lucruri noi, mai ales sambata dimineata cand lumea e relaxata si mai nimeni nu se grabeste la serviciu. De exemplu, azi am aflat ultimele noutati in materie de creme hidratante, am auzit una doua pareri despre cat de regizate sau neregizate sunt farsele lui Buzdugan si am ascultat fascinata povestile unei tinere educatoare, plus teorii pe marginea "cat curaj si cata responsabilitate iti trebuie ca sa faci un copil" - toate astea garnisite cu manichiura, tunsori, pensat si voie buna! Dupa numai 40 minute am plecat de-acolo mai bine dispusa si cu chef de plimbare.
Era si soare, recunosc, ba chiar as putea spune ca a fost una dintre cele mai insorite si frumoase zile din ultimele luni (drept urmare a fost si un leit-motiv in conversatii... stil englezesc! ;) ). Pe drum spre casa am vazut si primii pomi infloriti. Ce-i drept, era mai mult un fel de tufis mai mare, crescut la umbra unui plop inaaaalt, dar avea niste flori roz si mari de ti-era mai mare dragul sa te uiti la el. Si ca sa completez imaginea idilica, adaugati la ea soarele reflectat in Dambovita si familia fericita care s-a oprit din plimbare sa-l admire ca apoi sa plece mai departe tinandu-se de mana... mama, tata si baietelul! Deja suna a cadru de film american? Ok, o sa ma opresc...
Desi, urmatoarea activitate din agenda zilei a fost cam la fel de americana: am fost sa beau o cafea... la mall! M-ati prins, am fost acolo, la ultimul etaj, savurand un frappe cu vanilie in compania a doua gagici, povestind si privind de sus parcarea arhi-plina. Si da, recunosc, m-am simtit foarte bine! Printre marea de adolescenti de bani gata care isi afisau tinutele si accesoriile la mac (sau, cum spunea ica "noua generatie de obezi ai Romaniei"), printre femeile intolite si barbatii gelati, am gasit si noi loc de-o poveste, o barfa si un coltisor luminat. Desi n-a fost asa usor cum ar parea... parca intreg Bucurestiul se adunase la mall, manati de ziua frumoasa sau de obisnuinta (?) - restaurantele erau pline, prin magazine agitatie mare, scarile rulante aglomerate si peste toate, cupola cladirii impodobita cu flori uriase si palarii roz la fel de uriase. Trebuie sa recunosc ca, inainte de a urca la cafeaua sus amintita, am intrat cu ica intr-un magazin cu obiecte de pus prin casa, mai mult sau mai putin utile. Aveau insa un numitor comun: erau f f scumpe! Unele erau, totusi, interesante: un scaun in forma de ou decupat (cu totii am vazut de-astea pe la tv), rame foto din oglinzi, o serie de cutii de marimi diferite care incapeau una in alta, o "perdea" de pus la usa foarte rara si colorata (stil hippie, asa), veioze de forme ciudate si colorate, lumanari (de 20 RON) si tot asa. Mai e de mentionat magazinul (de cadouri cred) "piu piu design" - cei vizati stiu de ce!
Asa, continuand cu epopeea mea tipic citadina, din mall am tras o fuga pana in Carrefour si-am constatat cu aceasta ocazie ca nu tot orasul era la mall... mai degraba erau impartiti jumi-juma! M-am alaturat multimii care isi facea cumparaturile de weekend sau saptamanale, de data asta insotita de masculul din dotare si-am cumparat ce cumpara orice cuplu care coabiteaza... ingrediente pentru o ciorba, iaurturi pentru cerealele de mic dejun... in fine, in general mancare! Si aici, lume multa, mai pestrita de data asta: plaja de varsta mai larga, lume si bine si prost imbracata, lume calma si lume grabita, stresata - ce mai, o viermuiala dezorganizata pe care o salveaza doar cozile semi-civilizate dar lungi de la case.
Dupa o ora, cateva zeci de roni in minus si cateva pungi pline in plus am purces lipa-lipa spre casa... deja e seara? Uite asa trece ziua intr-un oras mare numit Bucuresti unde sunt tot atatea masini cati locuitori, daca nu cumva mai multe! Si cam asa a trecut si ziua mea, poate cu exceptia faptului ca seara mi-am petrecut-o ascultand muzica si savurand o bere... Mi-am amintit ca azi Elena a plecat spre tari straine (Drum bun si arata-le alora ce poti!) si m-am ofticat pentru ca ploaia nu a lasat sa se vada eclipsa de luna! Concluzia? Nu exista concluzie, doar o zi frumoasa de primavara...
Ce greu imi vine sa scriu despre martisor... sunt atatea pareri care se bat cap in cap legate de aceasta sarbatoare incat nici nu stiu de unde sa incep! Au dreptate baietii care spun ca martisorul e o sarbatoare prosteasca, ca nu are ce cauta in lumea femeilor "emancipate", ca oricum martisoarele sunt toate kitsch-uri? Au dreptate fetele care compara numarul si calitatea martisoarelor primite ca pe un semn de popularitate, sau care nu sunt multumite de un martisor "de-un leu"? Au dreptate baietii care dau martisoare unui cerc restrans de "favorite", cerc redus de multe ori la o singura persoana, sau cei care aduc martisoare cam tuturor cunoscutelor?
Pana la urma, martisorul ramane inainte de toate un simbol al venirii primaverii, aducator de noroc si mai ales de voie buna! Cosari, potcoave, trifoi cu patru foi, ghiocei si alte flori sau orice alte creatii "moderniste", pe piele, plastic, sticla, material textil sau virtuale, daca martisorul e destul de bun ca sa aduca un zambet, atunci e de ajuns! Personal primirea unui martisor cat de simplu sau unui buchet de ghiocei de 1 martie ma bucura nespus. Nu-mi place sa fiu asaltata de vanzatorii de martisoare de proasta calitate sau flori de pe strada, dar imi plac targurile de martisoare in cadru organizat. Imi plac zilele de 1 martie insorite si petrecute in compania unor prieteni dragi (cum a fost cea de ieri). Imi plac primaverile lungi si copacii intesati de flori, si zambila primita ieri imi face pofta de primavara! Sper ca primavara asta sa ne aduca tuturor noroc, voie buna si vreme insorita!
Sa nu va lipseasca snurul rosu cu alb!
(Mi-e dor de un buchet de ghiocei de la Virgil!)
