09 noiembrie, 2008

Ne mutăm. Să înceapă coşmarurile.

De vinerea asta este oficial: mă mut, dimpreună cu masculul din dotare. Din păcate nu părăsim Bucureştiul, dar schimbăm cartierul Cotroceni pe Tineretului. Ei bine, deşi de multă vreme îl băteam la cap pe sus-numitul mascul să ne mutăm (din varii motive, principalele fiind frigul şi întunericul de aici), acum când sunt pusă în faţă faptului împlinit se pare că sufăr de o oarecare anxietate...

Coşmarul numărul 1 - înainte să văd apartamentul

Se făcea că ne duceam să vedem apartamentul. Şi intrăm în scară şi urcăm - şi la un moment dat ni se spune că accesul la apartamentul nostru se face prin cel de la etajul 6. Şi se făcea că la etajul 6 era spre etajul 7 o scară de lemn şi o gaură în tavan. Şi când am urcat, sus era întuneric şi mult mult praf. Arăta ca un fel de pod, dar nu era pod. Erau multe dulapuri şi rafturi pe care praful era de câte două degete. Şi mi s-a părut că văd şi nişte vietăţi mişcătoare. Şi patul era vechi şi vai de el, şi totul era dărăpănat.

După care m-am trezit.

Călătoria la apartament: 2 camere, un hol tapetat cu dulapuri (dar nu erau prăfuite, spre uşurarea mea), în sufragerie mobilă veche din colecţia "bunica", în dormitor un pat vechi (dar nu chiar vai de el, ba chiar comod) şi dulapuri noi (de la Ikea)

Coşmarul numărul 2 - după ce-am văzut apartamentul

Se făcea că ne mutam, şi eram la ultimele retuşuri: sters praful, aranjat haine în dulap, aranjat calculatoare, etc. Ei bine, de undeva a apărut încă cineva în apartament, un tip care am înţeles noi după ceva efort de gândire că va locui cu noi. Ok... şi-am zis că na, ar fi ok cu încă cineva... Dar dup-aia au mai apărut înca 2 tipe şi un tip, şi în scurt timp fiecare loc era ocupat de o persoană, şi ne vedeam nevoiţi să ne strângem de unde ne întinseserăm lucrurile şi să ne descurcăm cu un spaţiu stil cămin - patul plus cât ocupă calculatorul pe o masă. Eram foarte supărată.

După care m-am trezit.

Deci, ce spun aceste visuri despre mine? În afară de faptul că sunt stresată, că asta ştiu deja. Că deh, dacă n-aş fi stresată n-aş mai fi eu, bag seamă. Şi dacă tot suntem la capitolul blocuri: voi la ce etaj staţi? Şi dacă e unul peste 5, nu vă e frică? (de lift, de cutremure, de alte de-astea...?) Sper să-mi treacă în curând şi coşmarurile şi stresurile şi să-mi reamintesc că totuşi, chiar eu am făcut presiuni pentru mutare!

6 comentarii:

  1. Heh! Cred ca astea's reminiscente din facultate de la camin cu inghesuiala. Apoi faza cu inaltimea e chestie de obisnuinta. Eu stau la etajul 7 de cand aveam 4 ani, iar la lift trebuia sa merg cu cineva, apoi cand am mai crescut sa sar in el ca sa porneasca. Hehe! Cred ca m-au napadit amintirile :p Ma opresc aici :p

    RăspundețiȘtergere
  2. Mai bine povesteşti pe larg amintiri de-astea :)

    RăspundețiȘtergere
  3. la un ceai! ca sa mearga mai bine ;-)

    RăspundețiȘtergere
  4. Eu stau la 2, da pt asta uneori tot cu liftul merg. Nu pot spune ca am vreo teama de lifturi sau de inaltimi, iar de cutremure...numai daca se intampla noaptea ce o sa fie sanse sa ma prinda acasa ca in rest sunt la servici, unde umblu destul de mult... :)
    Las ca si eu sunt o stresata si o stresanta uneori, asa ca stiu ce zici...Spor cu mutatul!

    RăspundețiȘtergere
  5. Mi-au mai trecut stresurile... cel puţin până o să începem efectiv să ne mutăm :) Sper să am spor la activitatea asta, merci :)

    RăspundețiȘtergere
  6. Eu stau la patru..ultimul etaj, fara lift...cat am fost pice si adolescenta am avut doua prietene care stateau la etajul 9- bloc cu lift- siera ametitoare privelistea de acolo...da nu neaparat in sensul rau...era fain ca se vedeau intotdeauna artificiile de pe balcon iar cand ploua vara cu fulgere ai sanse mari sa scoti fotografii faine!:)
    Bafta cu mutatul si stai linistita...o sa fie bine!:)

    RăspundețiȘtergere