07 noiembrie, 2008

Noiembrie

Aseară pe drum spre casă am simţit pentru prima dată vântul de toamna târzie, în timp ce traversam Cişmigiul. Era noapte şi puţină ceaţă, totul în jur părea neclar, difuz, stâlpii de iluminat păreau felinare. Sub unul din ele, un grup de trei tineri se uitau dezorientaţi în ce direcţie s-o pornească. Aşa cum îi vedeam, întuneric înainte, întuneric după, şi doar ei în lumina gălbuie pe aleea înfrunzită mi s-au părut, pentru o clipă, în afara timpului. Trei oameni sub un felinar, acum şi acum 100 de ani în acelaşi timp.

Până când am ieşit din parc am rămas cu aceeaşi senzaţie. Nu m-ar fi mirat ca de după vreun colţ să apară o siluetă călare, cu mantie groasă, de toamnă. La un moment dat chiar şi apartenenţa mea timpului prezent mi se părea incertă...

Azi dimineaţă am ieşit pe poartă, salutată fiind de acelaşi vânt. Nici măcar pisicile de la casa alăturată nu mai erau aliniate pe gard să se uite la trecători (the neighbourhood watch le spun eu ăstora 6 pisici care stau pe gard şi se uită fix la tine când treci prin dreptul lor - dacă eşti destul de interesant, that is). Acum mi-au îngheţat degetele pe tastatură şi mi-am luat mănuşile fără degete. Din când în când mă mai apucă frigul.

E noiembrie. Şi-aş bea un ceai.

Un comentariu:

  1. Daaa...e tare frig! Frumoasa imaginea...si se potriveste tare bine cu textul!

    RăspundețiȘtergere