Meet the nicest people in Bucharest

Marţi seară mă plimbam cu boyfriendul din dotare pe niştre străduţe dubioase din Bucureşti, în drum spre casă. Când spun dubioase nu vă gândiţi la cine ştie ce... sunt doar ciudate şi cam spooky, dar nu periculoase. Ciudate, în sensul că mergi pe o stradă pe care ai următoarele: mai întâi pe dreapta un teren viran in mijlocul căruia tronează o biserică, pe stânga un depozit de fabrica evident în paragină... apoi pe dreapta e un liceu (ce caută acolo habar n-am) iar pe stânga colţul unei alte străduţe, după care intri pe ambele părţi între depozite. Ce înseamnă asta? Pai iluminatul stradal e redus la minim, sunt tot timpul nişte oameni care încarcă sau descarcă ceva din camioane, te mai întâlneşti cu câte un motostivuitor... de-astea. Clădirile sunt mari, întunecate şi dubioase, iar strada e neasfaltată şi plină de noroi de la maşini şi camioane. Într-una din clădiri am văzut la parter o grămaaaaadă de haine înşirate pe umeraşe, deci am putut ghici ce fel de depozit este. În rest, habar n-am. 

Oricum, la un moment dat ieşi din decorul industrial, şi ajungi pe alt fel de străduţe (luminate de data asta): pline de case, dar pe care nu prea trec nici oameni nici maşini... şi după un traseu gen dreapta - stânga - dreapta - stânga - înainte, ajungi la bulevardul principal şi aproape de casa noastră.

Ei bine, pe aceste străduţe am întâlnit în seara respectivă un tip care era total pierdut şi dezorientat. Se îndrepta vertiginos către zona de depozite, dar când ne-a întrebat de nume de străzi ne-am dat seama că intenţia lui era să ajungă la bulevardul principal. De fapt, pe o străduţa în apropierea bulevardului cu pricina, pe care n-am prea reuşit să o localizăm din prima. Când a văzut că suntem nedumeriţi, a mai spus un nume de stradă, dar de data asta din centru... care n-avea nicio legătură cu ce zisese până atunci. În fine... ne prindem noi că e străin, aşa că tecem pe engleză şi-l întrebăm de fapt ce caută. Cică un hostel pe străduţa mică de lângă bulevard. Păi şi cu strada din centru ce ai? Aaaa, păi acolo am fost mai devreme, am crezut că poate sunt mai aproape de ea, să îmi reiau traseul iniţial.

Ok, ne-am lămurit, îl luam cu noi spre bulevard (era mai simplu decât să ne gândim câte stângi şi drepte are de făcut). La bulevard mai încercăm să descifrăm ceva de pe "harta" lui tipărită de pe net, din care lipseau fix străzile pe unde eram noi. Până la urmă, ne prindem cam în ce direcţie ar fi străduţa lui, şi cum era aproape am zis că mergem cu el încolo. După nici 50 metri, eram la colţul străzii cu pricina, şi îi uram succes în a găsi hostelul. Ne-a zis că se descurcă şi ne-a mulţumit. Cică (citez): "you are the nicest people I've met in Bucharest so far!". Am rămas, ca să zic aşa, fără grai. Dacă asta a fost "the nicest", mă şi gândesc ce va fi îndurat săracul om până la noi.

Morala? Be nice! Atât.

scurt de miercuri dimineaţa

Trecând azi dimineaţă prin spatele blocului în drum spre metrou, am auzit "conversaţia " dintre o tanti şi un cuţu comunitar. De fapt, tanti respectivă vroia să-i dea de mâncare şi o striga afectuos: "Elodia, Elodia, hai aici mamă!"

Iar pe metrou am citit un articol interesant despre... lipitori! În caz că nu ştiaţi, se pare că lipitorile se folosesc (încă) în medicină după operaţii care ţin de chirurgia plastică şi reparatorie, pentru a menţine circulaţia sângelui în zonele afectate şi a preveni moartea ţesutului. Ei bine, se pare că toate lipitorile (cel puţin cele din SUA), vin de la o singură crescătorie din Franţa, care funcţionează din 1845. [Pe vremea aia, se credea că lăsarea de sânge face minuni şi că lipitorile absorb "umorile rele" ale corpului şi că astfel îndepărtează bolile]. Revenind, lipitorile ajung din Franţa la distibuitorul american pe nume (sugestiv) Leeches USA, care păstrează stocuri chiar şi în unele aeroporturi, pentru livrări de urgenţă... Cea mai tristă parte e că după atâta efort pentru a fi crescută în mediu steril şi prielnic, transportată peste mări şi ţări şi purtată cu grijă până la pacient, lipitoarea are parte de o masă copioasă timp de vreo 20 minute (în timpul ăsta devenind de 6 ori mai mare decât era iniţial), după care e omorâtă cu brutalitate, pentru că nu poate fi "refolosită". And that's the sad story of the leech!

Şi încă o chestie: căutând lipitori adineaori pe net, am dat peste un articol interesant despre diverse leacuri "miraculoase" folosite în trecut, dintre care unele erau chiar foarte periculoase - citiţi aici dacă sunteţi curioşi.

Lecţia de artă finlandeză

De când v-am zis ultima dată de Postcrossing, am mai primit ceva vederi, astfel încât acum am 8 de toate. Printre ele, am primit una interesantă din Finlanda, ilustrând una din picturile lui Kaj Stenvall. Se pare că acest artist a ajuns în atenţia publicului finlandez şi internaţional la începutul carierei sale (1989), când a început să picteze opere având ca personaje principale... nişte raţe. Printre altele, se mai spune că raţele astea ale lui seamănă cu binecunoscutele personaje de acceaşi specie de la Disney.


Mai jos aveţi o poză cu ce-am primit eu, mai precis o reproducere după "To the Edge of the World" (2008)

Despre propriul personaj, Stenvall spune: "The duck is more of a symbol; the material of an intermediary; and a symbol of Man. The character illustrates the dilemma of being human. The duck, as such, doesn´t symbolize anything to me personally. It is used as a catalyst in the process of how it will be interpreted in the eye of the beholder."


Mie mi s-a părut interesant să caut chiar această componentă umană când am "răsfoit" galeriile online de pe site-ul artistului. Mi-au sărit în ochi ceva mai multe lucrări, dar aş spune că în mod special asta şi asta.


Deci, cum vi se pare?


Şi pentru că are legătură cu subiectul vederi, vă mai arăt o chestie - prima vedere pe care am primit-o din afara Europei... Mai precis, din Republica Populară Chineză! (ce-i drept am mai primit una din Rusia, dar e din partea "europeană" a Rusiei deci nu se pune)

Şi încă o chestie drăguţă: adresa e scrisă cu grafie latină, dar numele ţării e menţionat şi cu caractere chinezeşti. Deci de-acuma ştiu cum se scrie România...

I'm a Barbie girl, in a Barbie wooorld!

Azi dimineaţă am primit de la colegul meu Alex o ştire care m-a distrat atât de tare, încât simt nevoia s-o arăt lumii - a apărut Software Engineer Barbie! [Să vă uitaţi neapărat la pozele din articol, ele fac totul]

Pare-se că e a 126-a carieră pentru păpuşa Barbie, şi a fost votată chiar de "utilizatori". Deci avem Barbie cu laptopul (roz!) sub braţ, telefonul mobil (tot roz!) la purtător, şi handsfree wireless în ureche... şi mai zic ăştia din articol că pe laptopul ei rulează Linux, dar nu-mi dau seama de unde s-au prins de asta. Mai că-mi vine să mă apuc de jucat cu păpuşile (că tot nu prea aveam eu asemenea preocupări când eram mică). Dar până una-alta, mă gândesc să-mi fac un tricou cu secvenţe binare şi numele meu scris din taste, că am văzut undeva că e şic! Ce ziceţi, fetelor inginer, ne facem uniformă? :)

Tabla de plută

    Am o nedumerire (tot aşa, de 3 noaptea): în filmele romanţoase şi pentru femei, mai sunt câteodată momente cheie, în care personajul principal îşi schimbă radical viaţa. În momentele astea, mai apare câteodată un obiect cult, în forma unei table de plută. Adică, personajul principal se enervează într-o zi pe viaţa pe care o duce, şi se hotărăşte să facă o ditamai schimbarea. Şi-atunci, se-apucă să pună tot felul de chestii pe tabla asta: ba colaje din reviste, ba liste motivaţionale, ba poze cu cei dragi, ba câte şi mai câte. Oricum, asta de obicei e o scenă cu muzică siropoasă, în care ni se arată cum, odată cu umplerea tablei, personajul se apropie tot mai mult de rezultatul dorit, schimbarea se produce, etc.

    Deci, nedumerirea mea: cum se foloseşte o asemenea tablă? Ce pui pe ea ca să fii mai fericit, mai liber, mai frumos, mai puţin stresat, sau mai ce vrei tu? Unde intervine magia cu melodia de fundal şi drumul spre "totul va fi bine"? Pioneze am... tablă am... mai trebuie... ce mai trebuie?

Găselniţa serii

    Ca de obicei la o bere prelungită, discuţiile au sărit de la un subiect la altul, până am ajuns să povestim despre Coduri Numerice Personale (sincer, nu mai ştiu exact cum). Ba că de la ce vine fiecare cifră, ba alte de-astea, am ajuns să ne comparăm în CNP-uri... Şi-am constatat astfel că prietenii noştri veniţi în vizită la Bucureşti au aceleaşi patru cifre imediat după data naşterii, ei fiind soţ şi soţie. [Între noi fie vorba, două din cifrele astea indică de fapt judeţul naşterii, deci nu era aşa greu să se potrivească]

    Evident, am început să facem glume cum că se vede din CNP că erau sortiţi unul altuia. Şi uite aşa, din hlizeală în hlizeală, am inventat expresia serii: "Hai să-ţi citesc în CNP! (Mâncaţi-aş!)"

    [inteligent aberez la ora asta, nu?]