Schiul este supraapreciat!

Masculului din dotare îi place schiul. De fapt, ţin minte că l-a descoperit după ce l-am cunoscut (dar înainte să fim un cuplu... poveste lungă, de spus altă dată). Îmi amintesc cum îmi povestea că şi-a dat drumul pe pârtie cu nişte schiuri vechi şi fără beţe, şi cam ce căzături spectaculoase trăgea la fiecare coborâre. De când suntem împreună, în fiecare an mă duce de Revelion într-o staţiune de schi - doar-doar reuşeşte să mă convingă că e fun să-ţi dai drumul pe o pantă abruptă, pe o diferenţă de nivel de sute de metri, eventual urlând în timp ce te apropii vertiginos de alţi schiori!

Experienţele mele cu acest sport au fost destul de traumatizante. Prima dată când m-am urcat pe schiuri a fost la Vatra Dornei, unde am fost accidentată de un tâmpit la fel de începător ca mine, dar cu ceva mai mult tupeu. A venit în viteză, a trecut la 5 cm de mine şi mi-a tras un băţ de schi peste spate de şi acuma îmi amintesc vânătaia. A doua oară când am schiat, am lovit un copil pentru că era prea multă lume pe pârtie. Nu tare, dar tot mi-a venit să intru în pământ de ruşine acolo. La Azuga am schiat pe pârtia de începători până m-am plictisit, şi chiar am reuşit să mai scap puţin de frică. La Păltiniş am făut câteva coborâri destul de ok de sus de tot (ţin să precizez ca e o pârtie f f uşoară). La Arieşeni anul trecut am coborât într-un final apoteotic întreaga pârtie de începători (destul de challenging, de altfel). Dup-aia a venit treaba cu genunchiul şi anul ăsta n-am putut să schiez.

Per total, aş putea spune că m-am străduit ceva cu sportul ăsta. Ei bine, încă nu văd de ce e aşa de atrăgător! De ce vrea cineva să se îmbrace cu cele mai groase haine existente (ştiu că exagerez, dar lasaţi-mă, aşa, de amorul artei), să poarte clăpari grei (nu tocmai cele mai comode încălţări), să care şi ditamai schiurile în spate, plus beţele (care frecvent mă încurcau când era de cărat)? Eventual - dacă e începător şi teleskiul îi provoacă frisoane - să urce şi pârtia pe jos, transpirând din greu? Şi toate astea pentru a practica un sport în care poveştile cele mai interesante sunt despre cum ţi-ai pierdut un schi sau băţ pe pârtie, despre ce căzătură ai tras sau ce viteză ameţitoare ai prins?

Probabil dacă ajungi să te pricepi se schimbă şi poveştile, dar - credeţi-mă - în 6 zile de stat la Arieşeni cam asta am auzit de la toată lumea. Şi mai mult, toţi vor cu orice preţ să încerce să schieze sau să se dea cu placa. Şi văd tot mai des poze "de sezon" pe la prieteni, din care nu lipseşte excursia la schi cu sufletul pereche.

Că deh, e de bon ton! Cel puţin eu asta deduc, că prea le place tuturor să schieze - mai puţin mie! Schiul a devenit un fel de "must-have" pentru un anumit statut, musai în fiecare iarnă să prinzi câteva zile de schi, căci altfel nu eşti în rând cu lumea! Ce contează că schiezi 6 zile într-un an întreg, important e că ai bifat acolo şi activitatea asta. Nu?

Ei bine, mie nu-mi place (momentan) viteza pe pârtie, nu-mi place (în mod cert) să car schiuri în spate, şi habar n-am ce să fac cu beţele într-o coborâre! Aşa că, am sentimentul că de-acum încolo mă voi rezuma la o chestie care de chiar îmi place, şi la care mă pricep cât de cât: patinajul! Să zică schiorii ce-or vrea! Da' chiar, în staţiunile noastre montane, de ce nu amenajează nimeni patinoare?

Sunt curioasă... voi ce părere aveţi despre schi? Practicaţi? Dacă da, cât de "profi"? E supraapreciat sau sunt eu o dubioasă?