Să vă spun ce orar am

Să ne înţelegem. Pentru toată lumea, şcoala a început aproximativ în data de 1 octombrie. La mirobolantul masterat la care sunt înscrisă şi eu (din care mai am acest semestru şi dizertaţia), în primele două săptămâni n-am auzit nicio veste de la şcoală. După aceea, a apărut un orar. Ca de obicei, aveam ore în weekenduri, aproximativ până la jumătatea lui decembrie. Toate bune şi frumoase... primul curs în 18 octombrie.

Începem noi să mergem la şcoală. Terminăm cele două weekenduri alocate primului curs. Între timp, însă, dispare orarul. Dăm examen la primul curs, trece şi ăla. Ei bine, din 1 noiembrie până astăzi s-au tot scremut oamenii care se ocupă de master să modifice şi re-modifice orarul nostru!

De ce? Păi, echipa de la nu ştiu ce materie care trebuia să fie studiată în noiembrie, cică "nu e disponibilă" - deci tot cursul respectiv s-a mutat în decembrie. În plus, mai avem o materie de "practică", formată de fapt din prezentări susţinute de manageri de proiect sau ceva de genul de la diverse firme. Foarte frumos, foarte interesant, doar că şi oamenii ăştia de la firme au program încărcat.

Şi aşa ne trezim cu o prezentare în weekendul ce urmează, adică cel cu 1 Decembrie. Toată lumea sare în sus că vor să plece weekendul ăla din Bucureşti (prezenţa fiind obligatorie la prezentări) şi iese un mini-scandal. Ni se spune că nu putem reprograma prezentarea, că ţine de cei de la firma care prezintă.

Între timp, tot apar variante de orar dubioase: ba cu weekenduri de 3 zile, ba cu date care nu sunt de fapt în weekend, ba cu zile lipsă, etc. Noi stăm şi privim ca viţeii la poarta nouă această desfăşurare de gafe peste gafe. La final, apare un orar aşa-zis definitiv. La doar două zile după aceea, firma cu prezentarea din weekendul ăsta se hotărăşte că nu mai poate ţine prezentarea atunci, şi că-i trebe o altă dată.

Deci iar schimbăm orarul! Acum avem un orar care are trei posibile variante pentru prezentarea buclucaşă (mi se suflă în cască că s-a stabilit totuşi data corectă, într-o zi de vineri seara!).

Dar, mai mult de atât avem un orar în care toată luna noiembrie este pustie (te aştepţi să auzi şi şuierat de vânt când te uiţi în orar la noiembrie), iar în luna decembrie avem TOATE weekendurile ocupate. Ba mai mult, în loc să avem ore până la ora 13:30 sau (în cel mai rău caz) 15:00 avem ore de la 9 la 16:30! Pentru că au comasat două cursuri în câte 3 şedinţe în loc de 4.

Şi, ca să fie tacâmul complet, evident că totul durează până inclusiv în weekendul dinainte de Crăciun! Când orice om întreg la minte fie pleacă acasă dacă nu e din Bucureşti şi are concediu, fie face cumpărături de Crăciun! Dar în orice caz... nu merge la şcoală!!!

Deci dacă te caci pe tine o lună întreagă ca să faci un orar, exact ăla va fi rezultatul: un căcat! Pe bune, parcă nici dacă vroiau să-l facă cât mai aiurea posibil nu le ieşea aşa...

Prima dimineaţă

Prima dimineaţă începe de fapt cu prima noapte. Şi, dacă stau bine să mă gândesc, cu ziua dinaine.

Ne-am mutat. Tot cu chirie, la etajul 7 într-un bloc din Tineretului. Duminică am făcut bagaje de la ora 8 jumate dimineaţa până la 6 seara! Eu făceam bagaje, băgam în saci, cutii şi ce puteam, iar Radu şi un prieten (pe care tare ce l-am chinuit, sărăcuţul!) cărau spre noua casă. Colac peste pupăză, am rămas şi fără lumină în cameră, pentru că Radu a ţinut morţiş să ne recuperăm becurile ecologice de la ex-reşedinţa şi a stricat oareşce pe-acolo. Deci să vedeţi cum se chinuia drăguţa de Irina după ora 4 să lumineze cu veioza diferite colţuri ale camerei, ca să poată să-şi termine de băgat viaţa în cutii!

În fine. S-a gătat şi asta, şi ne-am văzut în noul apartament. Unde avem o cameră locuibilă, şi în rest plin de cutii, plase de rafie, rucsaci, geamantane, şi câte şi mai câte! Partea bună e că ştim unde ne sunt chiloţii :) Buuun, şi ce să facă masculul primul lucru după ce ne-am "instalat"? Montează calculatorul! Şi cu el, TV Tunerul, să vadă dacă totul merge ok (pentru că la fosta locuinţă nu mergea, din varii motive). Şi merge. Şi e fericită toată lumea.

Mai puţin eu care eram ruptă de somn. Atât de obosită încât, evident, n-am putut adormi. Şi-am ajuns să mă uit la un film pe TVR Cultural până la 1 noaptea! Ştiam eu că e mai bine că nu ne mergea cablul! Şi uite aşa, după o noapte în care am dormit puţin şi prost (ca deh, patul nou) m-am trezit şi devreme, cu răsăritul pe acoperişurile blocurilor. Am plecat zgribulită spre metrou şi am reuşit să mă pierd puţin prin cartier. În intersecţie era un autobuz de-ala vechi şi totul mirosea a gaz de eşapament. În metrou mirosea a hârtie de ziar proastă. Şi era înghesuială. Şi cu asta gata. Prima dimineaţă.

Da, ştiu că am vorbit mai mult despre ce-a fost înainte decât despre dimineaţa în sine, dar aşa-s io, una vreau şi alta iese! Şi ca să mă credeţi referitor la haosul din apartament, am şi una bucată dovadă:

Aaaaa, şi era să uit! Sunt foarte mulţumită, căci pentru prima dată de când stau în Bucureşti, am o cutie poştală adevărată! Vrea cineva să-mi trimită o scrisoare?

Revelaţia cu liftul

[Acest post este recreat din memorie pentru că fişierul original s-a pierdut din cauza unui memory stick prost, folosit în condiţii de oboseală extremă. Faptul că tebuie să rescriu ceva şi că n-o să iasă la fel ca şi prima variantă mă enervează la culme. Nu băgaţi în seamă acest paragraf, doar mă descarc!]

Luni dimineaţă mi-am dat seama totuşi ce diferenţă simplă şi importantă este între un lift "ordinar" şi unul ceva mai inteligent. Un lift inteligent, între etajul de start şi cel de destinaţie, poate opri să mai ridice pasageri. Un lift ordinar, odată ce îl ocupi, al tău e până te dai jos, iar restul lumii trebuie să aştepte.

În cele trei minute pe care le-am petrecut în faţa liftului m-am gândit la condiţia mea de inginer şi la cât de importanţi suntem noi în societate, chiar dacă societatea n-o recunoaşte :) Mi-au venit în minte anii de facultate, cu proiectele de semaforizare a intersecţiei de la Apaca şi de construit lifturi. Ah, dacă aş fi proiectat eu liftul ăsta, n-ar fi trebuit să fac concurs cu vecinul de la 5 cine apasă mai repede pe buton după eliberarea liftului! Concurs pe care evident l-am pierdut, pentru că mă gândesc la porcarii!

Mda, deci să fie clar: inginerii este foarte importanţi pentru societate, chiar dacă nu ştie să se exprime! Şi nu mă mai lăsaţi, dragi vecini, să aştept atâta după lift, că uite ce aberaţii scot din mine!

Mare expoziţie mare!

Sau am putea să-i spunem "bec-xpoziţie", dacă mi-e îngăduit un joc de cuvinte a la masculul din dotare :)

Despre ce e vorba? Ei bine, echipa Becu' din Pivniţă a pus la cale o expoziţie de promovare a revistei. În holul Bibliotecii Centrale Universitare din Cluj-Napoca, am expus cele mai bune poze din revistă, coperţile celor 12 numere şi ale suplimentelor şi fragmente din articole.

Deci, clujeni, mergeţi şi vedeţi expoziţia, da? Mai aveţi timp până la începutul lunii decembrie. Am şi un mic preview, cu poze de la locul faptei:

*

*

Deeeci, cum vi se pare? Sunt curioasă ce părere şi-au făcut vizitatorii... ar fi trebuit să merg şi eu să o văđ, dar planurile ni s-au cam schimbat. Oricum, pe viitor sperăm să ducem expoziţia şi în alte oraşe. E şi Bucureştiul pe listă, doar că nu m-am gândit încă la un loc potrivit. Any ideas?

Cam atât de la Becu' deocamdată... pregătim însă noul număr aşa că fiţi pe fază :)

Ne mutăm. Să înceapă coşmarurile.

De vinerea asta este oficial: mă mut, dimpreună cu masculul din dotare. Din păcate nu părăsim Bucureştiul, dar schimbăm cartierul Cotroceni pe Tineretului. Ei bine, deşi de multă vreme îl băteam la cap pe sus-numitul mascul să ne mutăm (din varii motive, principalele fiind frigul şi întunericul de aici), acum când sunt pusă în faţă faptului împlinit se pare că sufăr de o oarecare anxietate...

Coşmarul numărul 1 - înainte să văd apartamentul

Se făcea că ne duceam să vedem apartamentul. Şi intrăm în scară şi urcăm - şi la un moment dat ni se spune că accesul la apartamentul nostru se face prin cel de la etajul 6. Şi se făcea că la etajul 6 era spre etajul 7 o scară de lemn şi o gaură în tavan. Şi când am urcat, sus era întuneric şi mult mult praf. Arăta ca un fel de pod, dar nu era pod. Erau multe dulapuri şi rafturi pe care praful era de câte două degete. Şi mi s-a părut că văd şi nişte vietăţi mişcătoare. Şi patul era vechi şi vai de el, şi totul era dărăpănat.

După care m-am trezit.

Călătoria la apartament: 2 camere, un hol tapetat cu dulapuri (dar nu erau prăfuite, spre uşurarea mea), în sufragerie mobilă veche din colecţia "bunica", în dormitor un pat vechi (dar nu chiar vai de el, ba chiar comod) şi dulapuri noi (de la Ikea)

Coşmarul numărul 2 - după ce-am văzut apartamentul

Se făcea că ne mutam, şi eram la ultimele retuşuri: sters praful, aranjat haine în dulap, aranjat calculatoare, etc. Ei bine, de undeva a apărut încă cineva în apartament, un tip care am înţeles noi după ceva efort de gândire că va locui cu noi. Ok... şi-am zis că na, ar fi ok cu încă cineva... Dar dup-aia au mai apărut înca 2 tipe şi un tip, şi în scurt timp fiecare loc era ocupat de o persoană, şi ne vedeam nevoiţi să ne strângem de unde ne întinseserăm lucrurile şi să ne descurcăm cu un spaţiu stil cămin - patul plus cât ocupă calculatorul pe o masă. Eram foarte supărată.

După care m-am trezit.

Deci, ce spun aceste visuri despre mine? În afară de faptul că sunt stresată, că asta ştiu deja. Că deh, dacă n-aş fi stresată n-aş mai fi eu, bag seamă. Şi dacă tot suntem la capitolul blocuri: voi la ce etaj staţi? Şi dacă e unul peste 5, nu vă e frică? (de lift, de cutremure, de alte de-astea...?) Sper să-mi treacă în curând şi coşmarurile şi stresurile şi să-mi reamintesc că totuşi, chiar eu am făcut presiuni pentru mutare!

Noiembrie

Aseară pe drum spre casă am simţit pentru prima dată vântul de toamna târzie, în timp ce traversam Cişmigiul. Era noapte şi puţină ceaţă, totul în jur părea neclar, difuz, stâlpii de iluminat păreau felinare. Sub unul din ele, un grup de trei tineri se uitau dezorientaţi în ce direcţie s-o pornească. Aşa cum îi vedeam, întuneric înainte, întuneric după, şi doar ei în lumina gălbuie pe aleea înfrunzită mi s-au părut, pentru o clipă, în afara timpului. Trei oameni sub un felinar, acum şi acum 100 de ani în acelaşi timp.

Până când am ieşit din parc am rămas cu aceeaşi senzaţie. Nu m-ar fi mirat ca de după vreun colţ să apară o siluetă călare, cu mantie groasă, de toamnă. La un moment dat chiar şi apartenenţa mea timpului prezent mi se părea incertă...

Azi dimineaţă am ieşit pe poartă, salutată fiind de acelaşi vânt. Nici măcar pisicile de la casa alăturată nu mai erau aliniate pe gard să se uite la trecători (the neighbourhood watch le spun eu ăstora 6 pisici care stau pe gard şi se uită fix la tine când treci prin dreptul lor - dacă eşti destul de interesant, that is). Acum mi-au îngheţat degetele pe tastatură şi mi-am luat mănuşile fără degete. Din când în când mă mai apucă frigul.

E noiembrie. Şi-aş bea un ceai.

Poze de la Măgura

În număr de trei, preferatele mele din ce am fotografiat pe-acolo. În ordine cronologică, iată:

Răsărit de soare panoramic

O căsuţă pe diagonală

Şiiiii.... două văcuţe care stau la bărfă (da, aia din faţă era să-mi lingă obiectivul, în caz că vă întrebaţi)

Acestea fiind zise, vă urez o zi bună, nu înainte de a întreba (clasicul): "So, cum vi se par"?

Workshop foto

În vară, căutând cazare în Deltă, masculul din dotare a dat întâmplător peste un site în care se vorbea despre ture foto şi workshop-uri foto. Direct de pe site, citez: "Va invitam sa ne insotiti in workshop-urile sau expeditiile noastre foto si sa descoperiti alaturi de Mihai Moiceanu locuri frumoase, oameni interesanti si sa faceti fotografii bune. Indiferent de zona aleasa, fie ea in Romania sau una mai exotica, va oferim experiente inedite si o atmosfera prielnica fotografiei"

Şi ce ne-am zis noi, hai să vedem cu ce se mănâncă şi asta. Aşa că ne-am înscris şi ne-am dus. Weekendul care tocmai a trecut. La workshop-ul intitulat "toamnă târzie". La Măgura. Lângă Zărneşti. La poalele munţilor Piatra Craiului.

A fost o experienţă cel puţin interesantă. Iniţial eu eram destul de stresată... că oare cum o să fie lumea, că oare o să pot face şi eu poze măcar decente, o să fie fotografi de-aia cu nasul pe sus, o să schimb măcar două vorbe cu cineva în afară de Radu? De-astea. Stilul meu caracteristic de a mă stresa din şi pentru orice. Ei bine, pot spune că am cunoscut nişte oameni foarte ok, entuziaşti şi fericiţi că pot să facă poze şi să discute despre ele.

Satul Măgura şi toată zona din jur sunt absolut superbe, şi cred că într-o lună de stat acolo n-ai epuiza subiectele de fotografiat. Am locuit la o pensiune îngrijită şi gândită cu cap - evident, e a unor nemţi care primesc mai mult vizita turiştilor străini decât a românilor - genul de pensiune pe care mi-aş dori să o deţin la un moment dat...

Ca parte teoretică, la workshop ni s-a povestit despre compoziţia unei imagini: format cadru, linii de simetrie, linii de forţă, puncte de forţă, redarea spaţialităţii, planuri (apropiat, mediu, îndepărtat), etc, dar şi despre cum se face prelucrare de baza pentru fotografii. Super interesant, mai ales pentru mine, care nu-s tocma as al fotografiei, după cum se ştie.

Cea mai mişto fază a fost trezitul de sâmbătă dimineaţă la ora 4 jumate. Am plecat la răsărit la ora 5 jumate, am urcat ditamai dealul pe întuneric, doar cu frontale şi lanterne şi ne-am aranjat o pădure de trepiede în vârful acestuia pregătiţi pentru sedinţa foto. A fost foarte fun, o armată de 17 fotografi aliniaţi în şir indian prin noapte, pe dealuri :)

Aşa, şi mi-a mai plăcut faptul că în cadrul workshop-ului aveai parte de o evaluare a aproximativ 20 de poze: 10 aduse de acasă, 10 făcute la workshop. Asta a fost utilă şi pentru cel evaluat, şi pentru cei care asistau ca să mai prindă câte ceva.

Ce nu mi-a placut? Timpul prea scurt şi faptul că n-a prea fost lumină (bine, pe asta n-o controlez eu, da' totuşi!). A! Şi faptul că fiind atât de mulţi şi atât de în acelaşi loc ne-a făcut să tragem uneori acelaşi cadre.

Una peste alta, mi-a păut bine că am participat la workshop şi nu m-aş da în lături de la încă o ispravă de-asta.

Revin şi cu câteva poze, ce am pe-aici la îndemână (şi care îmi plac, evident) - căci masculul a luat laptopul şi-a fugit în lume (în speţă la Cluj).

Ps. este că încep să vorbesc din ce în ce mai "fotografic"?