Mi-am amintit în seara asta de un gând care mi-a mai trecut prin cap şi cu alte ocazii - cunoaştem (sau cunosc) prea mulţi oameni, prea puţin. Sau prea superficial, cum vreţi... Nu ştiu dacă e din cauza oraşului ăsta - de două minute caut un cuvânt destul de puternic, dar nu găsesc - revenind... Nu ştiu dacă e din cauza Bucureştiului sau din cauza vârstei sau din vreo altă cauză care-mi scapă acuma. Dar simt că sunt prea mulţi oameni în viaţa mea pe care nu-i cunosc aproape deloc. Încă din facultate simţeam chestia asta, iar acum de când şi lucrez e şi mai pregnantă.
Nu ştiu ce e, foarte des simt ca o barieră când vreau să ma apropii de cineva... Sunt mulţi oameni pe care-i cunosc şi-i simt ca fiind pe aceeaşi lungime de undă cu mine, şi totuşi când mă gândesc dacă suntem sau nu prieteni mă încearcă o oarecare sfială. Pur şi simplu nu-mi vine să spun că suntem prieteni. Nu pentru că n-aş vrea ci pentru că nu sunt sigură dacă sentimentul e reciproc.
De ce apare reţinerea asta în relaţiile cu ceilalţi? De ce nu mai pot fi pur şi simplu prietenă cu cineva? Simt nevoia să am prieteni care să mă caute când au nevoie de o încurajare sau de o ureche care să asculte. Vreau să ştiu că am şi eu cui să povestesc despre porcăriile care mă preocupă. Vreau să pot povesti cu cineva mai mult decât despre meciul de aseară, vreau să pot să spun ceea ce simt, fără să-mi fie teamă că voi fi luată peste picior.
Sau mai mult, că pur şi simplu plictisesc persoana respectivă cu poveştile mele. Că nu-i pasă. Că-i sunt indiferentă. De fapt asta e marea problemă... indiferenţa, sentimentul că nimeni nu e de neînlocuit, că tu ca om contezi prea puţin pentru cei din jur, chiar şi pentru cei pe care vrei să ţi-i apropii.
Sucks!
Scuturi din cap şi o iei de la capăt. Ce altceva să faci?
Pentru că tot a venit primăvara în Bucureşti, magnolii pentru toată lumea!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu