Sunt multe lucruri pe care le poţi vedea în parc. Mai ales dacă treci destul de des prin aceleaşi locuri. Cum e cazul meu, care mai nou trec în medie o dată pe zi prin minunata Gradină Cişmigiu. Ştiţi ceva? Grădina Cişmigiu e tot timpul aglomerată, tot timpul sunt cupluri care se plimbă de mână, femei care îşi plimbă copiii, bărbaţi care beau bere la vreuo bombă umbrită, dubioşi de care nu esti sigur dacă dorm într-un pat sau într-un parc, cei doi indivizi care toată ziua stau şi păzesc un cântar chipurile pentru "a mai câştiga un ban", muncitorii care repară gardul, etc. În afară de faptul că mă tot întreb de fiecare dată... păi dacă atâta lume se plimbă, cine mai munceşte? (în acest episod eu fiind în pauza de masă) - mă mai şi minunez de ce mi-e dat să văd ochilor.
De exemplu, din capitolul interacţiunea om-natură, observ cu deosebit interes oamenii care se zgâiesc la cele două lebede de pe Lacul Lebedelor (cum altfel să-i fi spus băltoacei în care locuiesc) de parcă n-au mai văzut niciodată aşa ceva. Nu zic nu, sunt frumoase... E un început bun faptul că putem şi noi să ne uităm într-un parc public la nişte vietăţi pe un lac. Aproape că am speranţa că o să ajungă Bucureştiul ca Londra, unde în fiecare parc e cel puţin un lac şi pe fiecare lac sunt cel puţin câteva lebede, pe lângă alte zburătoare. Dar mă gândesc şi eu la săracele lebede... trebuie să fie tare stresate. Toată lumea vrea să se "tragă în poză" cu ele, toată ziua. Ba am văzut o bunicuţă care povestea nevoie mare cu una din ele. Şi, ce mi s-a părut cel mai înduioşător, o tipă gonea de pe marginea lacului o pisică vagaboandă, ca nu cumva aceasta să atace frumuseţe de lebădă.
Recunosc spăşit că şi eu pot fi încadrată la o categorie... tot interacţiune om-natură se cheamă, dar de data asta omul are mai mult rol de observator. Într-o zi am stat împreună cu Bogdan vreo 15 minute să ne uităm la ditamai alaiul de furnici care mergea spre şi dinspre o destinaţie necunoscută nouă. Mă gândesc că eram o privelişte cel puţin amuzantă pentru restul trecătorilor...
Ok, acum trecând la alte poveşti, la categoria amuzant am trecut într-o seara pe langă un bărbat. Înalt, spate lat, cam la 50 şi de ani spre 60, după faţă străin. Costum culoarea oului de raţă, cravată, spilcuit, tot tacâmul. Ce mai, un domn bine, cu servietă diplomat. Şi cu căşti în urechi de la vreun dispozitiv portabil de ascultat muzică. Ei bine, omul nostru cânta! Ce-i drept, nu tot timpul, deci cred că era involuntar. Dar în mod cert era amuzant! Pur şi simplu la intervale de timp mai mult sau mai puţin regulate scotea câte un sunet care aducea a cuvânt dintr-o melodie. Nu ştiam cum să mă mai ascund ca să nu mă vadă şi să intre la bănuieli...
Şi, în fine, din categoria jenant: acelaşi parc, nişte scări. La ieşire sunt nişte scări după modelul bucată de trepte, bucată dreaptă, iar trepte, iar drept. Ei bine, la baza scării era un grup mare de tineri care rândeau şi povesteau, şi pe lângă ei exact atâta loc cât să treacă un om. Eu coboram, iar un nene mai bătrân încerca să urce pe lângă ei cu un carucior de-ala pe două roţi după el. Îi era cam greu şi urca scările destul de încet. In spatele lui, doi juni din grupul mai sus amintit vroiau şi ei să urce. Şi numai văd că unul dintre ei apucă de căruţul omului şi îl ajută să urce mai repede. Profund impresionată, mă opresc să treacă după care pornesc mai departe, grabită ca de obicei, însă fericită că am vazut un gest frumos. Ei bine, nu ştiu ce m-a apucat să ma uit în urmă... Şi nu mi-a venit să-mi cred ochilor! După ce au ajuns la prima porţiune plată, depăşind grupul şi deci fiind destul loc de trecere pentru toată lumea, cei doi baieţi au început să urce în grabă, iar pe bietul nene l-au lăsat să urce singur mai departe. Ca dovadă că şi omenia trece prin stomac...
