Mersul pe jos face piciorul frumos

Cam ăsta a fost mesajul Bucureştiului de astăzi, prima zi a grevei de la metrou. Asta pentru că haosul creat pe stradă a întrecut orice aşteptări (cel puţin aşteptările mele). 

Din întâmplare, am avut ceva treabă cam la 20 minute de mers pe jos de casă, înainte de a merge la birou. De obicei aş fi luat un autobuz. Dar cum era coloană serioasă de maşini pe drumul spre staţie, şi în zare nu se vedea nimic care să semene a mijloc de transport în comun, am ales să merg pe jos. Ei bine, nu doar că nu m-a ajuns autobuzul până la destinaţie, dar am ajuns eu din urmă unul care aştepta cuminte în coloana de maşini. Bineînţeles (în spiritul celor teri ceasuri rele de marţi) am şi bătut drumul degeaba: persoana pe care o căutam se pierduse în trafic, şi nu se ştia când va ajunge... dacă va mai ajunge în cursul zilei! M-am enervat puţin, aşa că m-am decis să continui drumul spre muncă tot pe jos, ca să am timp să-mi revin. Sincer, dacă mă urcam într-un autobuz cred că săream de gâtul cuiva... sigur mi-ar fi sărit ţandăra la cât erau de pline şi cât de încet se mişcau!

Oricum, plimbarea mea a fost educativă. De pe margine, am reuşit să mă detaşez de isteria generală şi chiar să mă amuz! Însă, credeţi-mă, era nebunie! Intersecţii blocate, liniile de tramvai blocate, autobuze pline vârf şi claxoane peste claxoane! Şi în general foarte multe maşini, şi foarte multe ocupate doar de şofer. M-a uimit (pentru a câta oară), incapacitatea oamenilor de a gândi în perspectivă. Adică ştii că nu circulă metroul şi atunci ce te gândeşti tu, ca om inteligent: ia să mă duc eu cu maşina! Chiar dacă n-am mai mişcat-o din parcare de câteva luni. Pai nu ţi-a tecut prin cap că şi alţii vor folosi acelaşi raţionament? Că te vei trezi blocat în intersecţie, cu palma blocată în claxon? Şi nu puteai să iei măcar un coleg / rudă cu tine în maşină? Poate îţi mai ţinea de urât, şi era cu o maşină mai puţin pe stradă!

Asta e problema, oamenii nu gândesc în perspectivă. De fapt, asta e prima problemă. A doua problemă e că nu le pasă! Ok, ai ieşit cu maşina, asta este; sunt multe alte maşini în trafic, asta este; suportă, dacă te-a mâncat în cur! Dar nuuuu... aici intervine fenomenul "mie să-mi fie bine, de restul mi se rupe". Adică ce dacă nu mai e loc nici să arunci un ac, intru şi eu în intersecţie, că doar mă grăbesc! Ce dacă tramvaiul plin nu poate trece de mine, nu vedeţi că toate benzile sunt pline? Pe unde să merg altundeva decât pe linia de tramvai? Nici n-are sens să comentez cum atitudinea de genul ăsta face lucrurile şi mai rele, inclusiv pentru cei care o practică. Aşa ajungem din nou la gândirea în perspectivă, şi-am stabilit deja că fenomenul ăsta e total absent din peisaj.

Îmi vine automat în minte un fenomen din Franţa. Veneam de la mare şi am prins un blocaj pe şosea - se înainta puţin şi încet, şi coloana ţinea până la cea mai apropiată localitate. Ce făcea lumea? Conducea liniştită. Fără claxoane, fără nervi şi - cel mai important - fără să ocupe benzile de siguranţă de la marginea şoselei. Aveam deci o coloană de maşini civilizată şi câte o bandă întreagă liberă pe fiecare sens! Când aţi văzut ultima dată aşa ceva? Sau câte o bandă întreagă dedicată mijloacelor de transport în comun, pe care nu călca roată de maşină...

Dar să revenim la oile noastre (din trafic). De claxoane m-am distrat, de tramvaie eşuate într-o mare de maşini m-am distrat... M-am mai distrat de jandarmii care păzeau intrarea în metrou - poate ca să nu-i vină vreunui şofer ideea să scurteze drumul pe-acolo. Şi m-am mai distrat de un fotograf care se urcase pe gardul de la metrou la Unirii ca să fotografieze de sus "hoardele" de oameni care mergeau pe jos. Sincer, mie nu mi se păreau aşa mulţi, dar na...

Concluzia? De mâine iau bicicleta. Şi fac dansuri anti-ploaie, că fix aia ne mai lipseşte!

vvvvvrum :)

Nu-mi plac maşinile. Nu ştiu diferenţele tehnice dintre o marcă şi alta. N-am carnet. Nu plănuiesc să am maşină în viitorul apropiat. Dar zău că mi-ar plăcea să conduc un Aston Martin pe Transfăgărăşan!

Vineri 13!?

Nici n-a început bine ziua de azi şi mi s-a atras atenţia deja de două ori că e vineri 13... uuu... Superstiţia asta sincer nu mă atinge, însă m-am distrat căutând pe net detalii despre ea. Uite ce-am găsit interesant:
- Data de 13 pică într-o vineri între o dată şi de trei ori pe an. Anul ăsta, azi e a treia vineri 13. Deci e un an taare ghinionist!?
- Teama iraţională de vineri 13 (da, există şi aşa ceva) se numeşte paraskevidekatriafobia. Din cauza unor cuvinte ca ăsta s-a inventat copy-paste-ul!
- Diverşi oameni cărora nu le place vineri 13, evită să facă chestii importante într-o astfel de zi. Nu călătoresc cu avionul, nu îşi programează intervenţii chirurgicale, conduc mai cu atenţie, etc. Se pare chair că în unele locuri numărul de accidente pe şosele este mai mic în zilele de vineri 13... eu n-aş numi ăsta ghinion!
- Oamenii au ceva şi cu numărul 13, evident, chiar fără asocierea cu o zi a săptămânii. Sunt clădiri care sar peste etajul 13, aeroporturi care nu au poarta 13 şi în general nu se invită 13 oameni la masă. Ba chiar în Franţa poţi apela la un al 14-lea invitat profesionist (quatorzieme), dacă altfel nu te descurci să eviţi fatidicul număr.


Voi ce superstiţii aveţi legate de vineri 13?


A, şi mi-am mai dat seama de o chestie: numărul de litere al numelui meu de familie împreună cu oricare dintre penume este... aţi ghicit! 13! Pfiu, bine că am două prenume :)

Wir sind das Volk!

It should be easier to go to your Neighbor than to go to the Moon, originally uploaded by glennbphoto.

Astăzi se împlinesc 20 de ani de la căderea Zidului Berlinului. În seara asta, în Berlin, va cădea un altfel de zid. 1000 de piese de domino uriaşe au fost pictate de artişti locali, copii şi elevi, sau chiar membri ai unei orchestre de renume internaţional - iar diseară vor cădea una câte una, în amintirea revoluţiei paşince care a început în 9 Noiembrie 1989.

Eu nu-mi amintesc aproape nimic din perioada de dinainte de 1989. Despre Revoluţie la fel de puţin. Aveam 7 ani pe-atunci şi ţin minte un vad regret copilăresc pentru că n-am mai apucat să fiu pionier... La fel ţin minte  că am petrecut toată perioada Revoluţiei în casă, era soare afară şi se auzeau elicoptere, iar eu şi frate-meu stăteam ascunşi pe după pereţii din hol şi pe sub birouri şi citeam revista Pif... Cu atât mai greu îmi e să-mi imaginez un oraş împărţit şi despărţit de ditamai zidul! Rude care nu se puteau vizita pentru că unii locuiau în vest iar alţii în est, posturi vamale cu soldaţi înarmaţi în mijlocul oraşului şi cu încercări de "evadare" dinspre est spre vest.

Dacă sunteţi curioşi ce fel de reguli erau impuse pentru vizitele dintr-o parte în alta, puteţi citi pe larg pe Wikipedia. Iniţial nimeni nu avea voie să treacă graniţa dinspre est spre vest, dar ulterior au început să se facă concesii pentru vârstnici, călătorii în scop profesional, şi pentru probleme importante ale familiei în cazul rudelor. Mi se pare de neconceput acum, când pot stăbate Europa cu rucsacul în spate şi paşaportul în buzunar!

Acum doi ani, când am fost cu trenul prin Europa, am petrecut două zile şi la Berlin. Ce-i drept, eu am insistat să mergem pe-acolo ca să-l văd pe Ampelmann (care e tot o amintire a comunismului) dar până la urmă Berlinul mi-a plăcut atât de mult încât trebuie musai să-l vizitez din nou. Nemţii au ştiut să-şi închidă frumos rănile... clădirea Reichstag-ului, incendiată în 1933 şi apoi aproape dată uitării în timpul Războiului Rece a fost restaurată după reunificare, iar domul de sticlă din vârful ei este una din principalele atracţii turistice ale oraşului. Pe terenurile dinte graniţe s-au construit centre comerciale şi clădiri de birouri, iar ceea ce era odata "no man's land" e acum centrul modern al Berlinului, şi un simbol al renaşterii oraşului.

Dar umbra Zidului se simte încă în oraş. Se simte în bucăţile rămase mărturie, în muzeul de la Checkpoint Charlie, se simte în linia de piatră cubică ce marchează conturul fostului zid. Şi se simte încă, sunt sigură, în minţile oamenilor. Au trecut 20 de ani de atunci şi umbra comunismului încă se simte.

Şi la noi se simte. Şi mai avem până să ne revenim din şocurile vechiului regim şi ale "tranziţiei". Mulţi dintre noi am crescut deja într-o lume în care războiul (chiar şi cel rece) e o chestie din cărţile de istorie. Şi în loc să ne rescpectăm libertatea şi să ne trăim aşa cum se cuvine democraţia, găsim metode de a o face urâtă şi grea. Poate ar trebui să ne gândim mai des la Zidul Berlinului. Am câştiga cel puţin ceva perspectivă...

[Dacă sunteţi curioşi, a apărut pe Flickr un grup cu poze din Berlinul anilor 1961-1989. Unele dintre ele sunt chiar impresionante, aşa că eu zic să vă uitaţi - aici]

Meteo

Ziceam ieri ceva de prima zăpadă... ei bine, azi dimineaţă când am ieşit din metrou, nu mică mi-a fost mirarea când a început brusc sa fulguiască! Ce-i drept, a durat doar câteva minute, iar după ce-am ajuns la birou a ieşit şi soarele, dar totuşi.... vine iarna, fraţilor!