Când eram mică mă uitam des la nori. Uneori obsesiv. Îmi plăceau cei pufoşi, de-aveai impresia că-s de mâncare... (aş zice că semănau cu vata de zahăr, dar eu nu mănânc aşa ceva, deci nu se aplică :) ) Mă uitam şi îmi imaginam ce ar putea fi formele pe care le făceau pe cer. Îmi amintesc şi acum o "ciupercă" uriaşă, în spatele blocului...
Am chef să mă uit la nori. Dar n-am timp, am un tren de prins.
Ps. Irina, ai mei sunt colorati! :)
[Atenţie. Acest post conţine elemente "calculatoriceşti" :)]
Prin anul I nu ştiam mai deloc programare. Ultimul contact cu îndeletnicirea din care acum îmi câştig pâinea fusese în clasa a 8-a, programând în BASIC pe calculatoare HC. În liceu n-am făcut informatică din cauza profilului pentru care am optat. Aşa se face că la facultate m-am trezit brusc faţă în faţă cu materiile de programare din anul I: Programarea Calculatoarelor şi Structuri de Date şi Algoritmi şi cu limbajul de programare C, de care eram complet străină. Dar - şi mai rău decât acestea - cu o groază de colegi din licee de informatică, participanţi la olimpiade, concursuri şi alte asemenea, care făcuseră cel puţin Pascal în liceu şi erau totalmente plictisiţi de cursurile mai sus amintite.
Vă spun sincer, a fost greu şi frustrant. Norocul meu a fost că i-am cunoscut pe Bogdan şi pe Andrei. De fapt, norocul meu şi al lui Bogdan a fost că Andrei învăţase singur programare şi că era dispus să împartă din cunoştiinţele lui, căci noi doi eram cam la acelaşi nivel de varză totală! (Salut, Andrei, I know you're reading!) Fiind colegi de grupă, nu ne-a luat mult să ajungem la un mic aranjament studenţesc: în camera lui Bogdan, ne adunam toţi trei. Eu - ca personaj feminin al poveştii - aveam însărcinarea de a da frumos din gene astfel încât unul dintre colegii lui de cameră să ne împrumute un calculator pentru câteva ore (cam cât ne lua nouă să rezolvăm un laborator simplu la programare)... Iar Andrei era cu explicaţiile, adică se chinuia să ne facă să pricepem ce-s alea structuri, liste sau - God help us - pointeri.
Unele dintre lucrurile pe care mi le amintesc cel mai bine din vremurile alea era când se mai punea Andrei la calculator şi mai făcea câte o operaţiune de-asta de rutină: gen adăugat linii de cod care scuipă text pe ecran, ca să vadă tăntălaii (eu şi Bogdan, adică) care-i secvenţa de execuţie din program - prin ce funcţii intră, cu ce parametrii, etc. Cu chestii de-astea n-avea răbdare cu noi... până scriam noi trei printf-uri (chinuindu-ne să ne amintim formate de tipărire, evident) el era ctrl+c - ctrl+v - enter - enter - schimbat textul de printat - următoarea funcţie şi presto - informaţie de debug în tot programul!
Eu rămâneam fascinată de aceste demonstraţii de virtuozitate şi uimită de rezultatul fără cusur. Nu era doar faptul că textele apăreau unde şi cum trebuie, dar şi codul arăta la fel peste tot, iar mie mi se părea neverosimil că cineva poate să facă atât de repede aşa multe operaţii una după alta fără să rateze măcar un enter din măcar una din secvenţe. Iar când mi-am exprimat această uimire, răspunsul lui Andrei a fost (as far as I can remember) ceva de genul: "când chestiile de genul ăsta vor fi la ordinea zilei şi ţi se vor părea normale o să ştii că eşti programator".
Zilele astea la muncă investigăm o problemă în produsul nostru. Avem multe fişiere mari, şi multe căi de execuţie. Iar problema e sensibilă la timp şi deci nu putem folosi un debugger. Aşa că facem logging - în ce funcţii intră, cu ce parametrii ... ctrl+c - ctrl+v - enter - enter - schimbat textul de printat - următoarea funcţie şamd. Şi bineînţeles, nu e prima dată când trebuie să fac asta. E ceva normal.
Şi mai sunt şi alte situaţii în care trebuie să repet de ţşpe mii de ori aceleaşi operaţii. Le fac fără să mă gândesc la ele, cu degetele lovind ritmic tastatura, iar între timp pot să port şi o conversaţie nu prea solicitantă cu vreun coleg.
Şi de fiecare dată, îmi aduc aminte de Andrei.
The persistent buzzing of the mosquito that had already bitten me one too many times.
My fingertips following the line of your back.
The smell of the forever coming storm in the cold night air.
The Morning Star in front of my window.
Black coffee on an empty stomach.
M-am uitat zilele trecute peste un album din Picasa al unui prieten, şi am observat o chestie interesantă: comentariile de la poze erau traduse automat din română în engleză. Mi se pare o idee interesantă şi potenţial utilă pentru eventualii vizitatori ai galeriei care nu înţeleg română.
Cu toate astea, se ştie că Google Translate e un instrument de traducere automată aflat în continuă dezvoltare - deci probabilitatea de a nu fi la fel de bun ca un traducător în carne şi oase e destul de mare. Asta e o limitare tehnologică cunoscută, deci nu e intenţia mea să mă răţoiesc, la Google.
Dar e clar ca lumina zilei că nu l-au învăţat pe translator regionalisme specifice Ardealului. Ia uitaţi:
:-)) ce faina e poza
:-)) What flour is picture
[ne prefacem că nu vedem că diferenţierea între faină şi făină se poate face simplu dacă folosim diacritice, ok?]
Pai bine, dom'le Google, ce facem aici? Să nu se mai repete, da? Ia învăţaţi repede-repede regionalisme, că data viitoare vă ascult. Începem simplu: a ţipa (vezi a doua definiţie), ţais, no şi lopitău!
