Şi dacă e din Shakespeare, cu atât mai bine!
Am găsit următorul citat, gravat pe circumferinţa unui ceas solar, în pavajul de vis-a-vis de Houses of Parliament:
To carve out dials, quaintly, point by point,
Thereby to see the minutes, how they run--
How many makes the hour full complete,
How many hours brings about the day,
How many days will finish up the year,
How many years a mortal man may live
[King Henry the Sixth, William Shakespeare]
Se pare că Londra este plină de ceasuri solare - cele mai multe pe zidurile caselor, dar şi în pavaj (cum e cel de care ziceam mai sus) sau înălţate sub formă de statui. Există chiar mai multe tururi specializate, propuse celor care vor să vadă cât mai multe astfel de cadrane - două exemple aici şi aici.
În primul exemplu se vede şi ceasul din pavaj, pe care eu nu l-am fotografiat, dar care e destul de interesant. Este ceea ce se cheamă un ceas solar "analemmatic" - foloseşte corpul uman ca sursă de umbră pentru limba ceasului. Privitorul trebuie să ocupe o anumită poziţie, indicată de obicei pe cadran în funcţie de momentul din an, iar umbra sa va indica ora. Sincer, mie mi s-a părut că a cam rămas în urmă ceasul solar de la Houses of Parliament, dar e posibil să nu îl fi folosit cum trebuie, sau poate discrepanţa să fi fost dată de ora de vară...
În aceeaşi zonă, mai precis pe turnul bisericii St. Margaret's Westminster, lângă Westminster Abbey, se află o serie de cadrane solare verticale, albastre:
Pe celelalte feţe ale turnului cadranele arată cu totul altfel, liniile orelor nemaifiind paralele cu indicatorul. Mai mult: cadranul din poză e poziţionat pe zidul orientat către est, şi deci arată doar orele dimineţii...
Cum spuneam, ceasurile solare sunt construcţii interesante!
Dar ceasul care m-a surprins cel mai tare este unul despre care n-am realizat că e ceas solar până când nu am citit despre el, după ce ajunsesem deja la Bucureşti. La prima vedere, pare doar o statuie în curtea Observatorului Regal de la Greenwich:
La o privire mai atentă, însă, se pot observa liniile orelor, peste care cade eleganta umbră a cozilor de delfin:
Trebuie să recunosc că am rămas surprinsă, şi-mi pare rău că nu am stat să studiez mai îndeaproape sculptura şi să înţeleg exact care e "mecanismul" ceasului. La fel de rău îmi pare şi că n-am fotografiat şi alte cadrane orare, măcar pe puţinele pe care le-am văzut...
Şi dacă tot vorbeam despre măsurarea timpului, am mai aflat o chestie interesantă la Greenwich. Pe acoperişul observatorului se află un stâlp, pe care culisează o aşa zisă "minge a timpului" (time-ball).
Mai demult, ceasurile nu erau nici pe departe atât de precise ca astăzi (un ceas performant de navigaţie avea o întârziere cam de 1 sec / zi), dar ora exactă era importantă pentru determinarea poziţiei pe mare. Aici intervine time-ball-ul: o dată pe zi, bila era urcată până la capătul stâlpului când se apropia ora 1 după-amiaza, iar la 1 fix i se dădea drumul să cadă în poziţia în care se vede şi mai sus. Astfel, navigatorii de pe Tamisa se puteau uita către dealul pe care e postat observatorul pentru a-şi regla ceasurile. Cică bila mai cade şi azi (mai mult pentru turişti, evident), însă noi am ajuns la observator mult după ora 1, aşa că trebe să-i credem pe cuvânt :)
Deci aşa cu ceasurile în Londra. Ar mai fi Big Ben, dar despre el poate o să scriu altă dată. Nu de alta, dar a trecut de ceva vreme ora de culcare - n-am nevoie de ceas solar ca să-mi dau seama de asta! :)