Abia am pus piciorul în gara din Chişinău (care e mare, albă şi curată) că lucrurile au început să se succeadă cu viteză. Sanda şi tatăl ei (gazdele noastre) ne-au luat pe sus şi - înainte să ne dumirim ce şi cum - eram deja la ei acasă şi interacţionam cu cei doi motani. La fel, nici nu ne trăsesem sufletul că ne-au pus la masă şi apoi ne-au trimis să ne luam hainele groase pe noi ca să putem pleca să vizităm împrejurimile Chişinăului.
Abia după ce eram din nou în maşină şi pe drum am reuşit să ne dezmeticim şi să admirăm prima dată oraşul din mers. Bulevarde destul de largi, curăţel şi în general aerisit, Chişinăul mi-a făcut o primă impresie bună. Pare şi mai înverzit decât alte capitale (*tuse cu subînţeles*), dar era cam urât afară ca să pot trage o concluzie. Ţinta noastră era la vreo 60 km de oraş, un loc pe nume Orheiul Vechi.
Aici se află un important complex arheologic, iar zona este destul de interesantă încât să fie printre principalele atracţii turistice din Republica Moldova. La poalele unui deal stâncos, şoseaua care ajunge în vale intersectează râul Răut într-un loc ce are potenţial strategic. Din rocile calcaroase se puteau construi case şi ziduri, pământul din vale este fertil şi râul e destul de larg. Deci nu e de mirare că aici au apărut diverse aşezări umane: de la cetate getică, la oraş medieval tătăresc şi până la satele din prezent. Au rămas ruinele cetăţilor şi ale unei băi publice. Nu ştiu dacă se mai scoate piatră din deal, dar găurile din stâncă par să indice un răspuns afirmativ:
Când am ajuns noi la Orheiul Vechi şi am coborât din maşină pe culmea unuia dintre dealuri, ploua de zor şi bătea vântul. Am înţeles imediat de ce ne spusese tatăl Sandei să ne îmbrăcăm bine: vântul de care vorbesc era atât de puternic încât la un moment dat îmi era frică să nu ne zboare în prima râpă! Încercarea noastră de a scoate o umbrelă a fost din start înăbuşită când vântul a întors-o pe dos, aşa că a trebuit să ne bazam pe glugi şi căciuli. Am admirat în vale unul din sate câteva minute (cât ne-au ţinut nervii şi oasele în frigălăul ăla) şi apoi am pornit spre celălalt deal, unde se află o mănăstire săpată în stâncă. Şi călugării au trăit într-o vreme în chilii săpate direct în dealul impunător.
Din păcate, la mănăstire nu era nimeni să ne lase să intrăm, aşa că ne-am ales doar cu vizitarea satului (tot prin ploaie) şi a unei case tradiţionale. Satul acesta - şi cele prin care am trecut pe drum - e foarte colorat. Majoritate caselor au pridvorul din lemn împodobit şi colorat sau pereţii coloraţi. Culoarea predominantă e albastru, iar motivele decorative sunt flori stilizate sau soare - lună. Pitoresc, oricum. Mai jos vă prezint interiorul casei tradiţionale pe care am vizitat-o şi biserica ce tronează deasupra unui sat (a se observa culorile despre care vorbeam):
Dacă reuşesc să gasesc vreo poză de pe deal în care obiectivul să nu fi fost acoperit de stropi de ploaie, o să o postez undeva pe net. Până una alta, dacă mai vreţi poze cu şi despre Chişinău, vor mai apărea câteva pe contul meu de Flickr. Sper să revin curând cu episoadele viitoare din mini-excursia la vecini. Până una-alta, vă las cu o poză cu un autobuz :) Arată funny, şi cică se deplasează foarte încet, ceea ce nu e greu de crezut...
